LICANTROPUL

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre licantropi.

(fragmente)

DENUMIRI ŞI ETIMOLOGII – DESCRIERE GENERALĂ -  IZVOARE ŞI ATESTĂRI – ÎN TRADIŢIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

1.  Gr. Lykantropos;  it. Licantropo; // lat. Versipelle//  germ. străv. Weriuuolf; germ. Der Wärwolf[1];  eng. Werewolf; //fr. Loup Garou;// slav. Vlkodlak (piele de lup); rus. Волкола́к;

         În limba română se întîlnesc formele: licantrop (de origină recentă); vîrcolac (pe filieră slavonă) şi pricolici/priculici/tricolici (de origină necunoscută, deşi s-a avansat teoria potrivit căreia, cuvîntul de bază este tricolici, provenit din gr. trix, trihos – păr şi lykos, lup[Scriban, 1939]). Fem. pricolicioaică. Variante: goglinte, pricurici, stricolici.

Vîrcolac - prin etimologie populară s-a ajuns şi la forma: zvîrcolac (de la „a se zvîrcoli”). În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir glosează cuvîntul pricolici, echivalîndu-l cu Loup Garou din limba franceză.

            Desemnează o fiinţă mitologică compusă dintr-un trup de om şi un cap de lup, sau un om care are puterea magică (sau care e pedepsit, blestemat[2]) de a se transforma în lup. Prin diferite contaminări ale mitului originar, lupul poate fi înlocuit cu cîinele şi, uneori, cu alte animale: viţel cu cap de om[3] sau mînz roşu cu cap de om[4]; poate fi, de asemenea,  mîţă sau porc[5].

            Pentru cei mai mulţi cercetători, credinţa în licantropi îşi are rădăcinile în vechile ritualuri a) de iniţiere a tinerilor din triburile primitive care aveau ca totem lupul[6]; b) care premergeau vînătoarea, lupul fiind considerat cel mai abil vînător. Prin urmare, se recurgea la ceea ce J. G. Frazer numea magie simpatetică – similarul produce similarul: omul se înveşmînta în piele de lup, jucîndu-i rolul ca atare, pentru ca forţa, curajul etc. acestuia să treacă asupra iniţiatului/vînătorului (cf. textul unui descîntec: Mîncarea lupului/Puterea ursului/ Să mănînci cît lupul/Şi să poţi cît ursul[7])

            Din inventarul magic s-a păstrat ideea că omul, cunoscînd anumite formule magice, poate el însuşi să se transfome, de cele mai multe ori, dîndu-se de trei ori peste cap. În alte tradiţii universale se bea o poţiune, sau  apa blestemată este aruncată asupra unei victime care se transformă în diferite animale
(Cf. Metamorfozele lui Apuleius, în care Lucius este trasnformat în măgar de o vrăjitoare). etc.

            Legenda lui Lykaon este, poate, cea mai veche povestire în care se expune transformarea unui om în lup, ca pedeapsă divină. Lykaon, vrînd să vadă dacă Zevs este într-adevăr zeu, sacrifică – într-un ritual de provenienţă primitiv-canibalistică – un oştean sau chiar pe fiul său. Carnea o amestecă cu cea de la animalele jertfite, şi o serveşte zeului. Acesta, ca pedeapsă pentru îndrăzneala şi cruzimea lui, îl transformă în lup:

„El, îngrozit, fuge şi încearcă zadarnic să vorbească: urletele sale tulbură liniştea cîmpurilor. Pe faţă i se adună toată turbarea din el şi mînat de dorinţa obişnuitelor sale crime se repede asupra unei turme de oi, simţind plăcere să verse sînge.  Îmbrăcămintea i se preschimbă în păr de animal, braţele în picioare.  Se face lup, dar îi rămîn trăsăturile chipului de mai înainte: aceeaşi cărunteţe a părului, aceeaşi violenţă în apucături...”.[8]

Una din cele mai vechi povestiri cu licantropi s-a păstrat între fragmentele romanului Satyrikon al lui Petroniu, de unde s-a perpetuat şi în realizările literare moderne. În punctele esenţiale, mica povestire mileziană spusă la Ospăţul lui Trimalchos (LXII), se dezvăluie cam aşa:

            Doi drumeţi, un sclav şi un soldat,  se opresc noaptea, spre a se odihni, într-un cimitir. „Apoi, cînd m-am uitat la tovarăşul meu, el tocmai se dezbrăca şi îşi punea hainele la marginea drumului. Eram ca şi mort de frică. Mi s-a tăiat răsuflarea de spaimă; îngheţasem tot. Dar el, după ce a urinat în jurul hainelor sale, s-a prefăcut deodată în lup. [...Apoi] s-a pornit să urle şi a fugit în codru.”

            Licantropul dă iama în turma de oi a tovarăşului de drum, dar este rănit la gît de familia acestuia.

            „Cum s-a luminat de ziuă am luat-o la goană spre casa stăpînului meu [...].  Cînd am ajuns în acel loc în care se schimbaseră în piatră veşmintele, n-am mai găsit decît o dîră de sînge. Acasă, însă, soldatul nostru zăcea în pat [...] şi un medic îi îngrijea gîtul. Am priceput că soldatul era un pricolici (Intellexi illum versipellem esse).”[9]

            În Istoria Naturală a lui Plinius, se găsesc, deasemenea, cîteva mici povestiri în care apar vîrcolaci (Cartea a VIII-a, cap. XXII – dar pare să fie vorba şi aici de o iniţiere de 9 ani),iar în Istoriile lui Herodot, descoperim o populaţie întreagă (Neurii din Sciţia, cartea a IV-a)  care se transforma în lupi, pentru şapte zile, în fiecare an. Aici, însă, cei mai mulţi cercetători, au observat pomenirea unei sărbători în care populaţia purta masca lupului.

În Evul de Mijloc, Vîrcolacii îşi fac intrarea definitiv în literatura de toate speţele: în versurile  Mariei de Frace (care dedică un poem întreg acestei creaturi, numită acolo, Bisclavret[10]), sînt pomeniţi şi în Cîntecul despre oastea lui Igor şi, mai tîrziu, apar chiar...la tribunal, recunoscîndu-şi crimele!

            Cazul cel mai cunoscut este al renanului  Peeter Stubbe (sau Peter Stump), din secolul al XVI-lea, executat prin tragere pe roată, decapitare şi incinerare în 1589. S-a păstrat în limba engleză o cărţulie din anul 1590 care povesteşte cu lux de amănunte... crimele acestui aşa-numit: vîrcolac din Bedburg. Redau numai titlul care, după obiceiul vremii, rezuma conţinutul lucrării:  Discurs adevărat care istoriseşte condamnabila viaţă şi moarte a lui Stubbe Peeter, cel mai ticălos vrăjitor, care în chip de lup au săvîrşit multe crime, făcîndu-şi drăceştile mendre timp de 25 de ani, omorînd şi devorînd bărbaţi, femei şi copii. Care pentru aceleaşi fapte au fost prins şi executat în Octomvre în 31 de zile,acum un an,  în oraşul Bedbur[g], aproape de oraşul lui Collin [Koeln] din Germânia. Bilanţul era de cel puţin 16 crime...

            Acesta a fost numai unul din cele aproximativ 250 de procese de licantropie, înregistrate între 1423 şi 1720...

            În tradiţia populară românească, Pricoliciul/Vîrcolacul provine din copil din flori sau zămislit în zi de sărbătoare[11], din copii lepădaţi, sau din copii „născuţi schimonosiţi, care trăiesc pînă la o vreme”[12] sau nebotezaţi,  din strigoi viu, nestrăpuns la moarte[13] etc...

O menţiunea curioasă, spune că: Vîrcolacii se fac din văzduh, numai din cauză că torc femeile noaptea fără lumînare[14].

Credinţele cele mai răspîndite spun că vîrcolacii sînt cei care provoacă eclipsele, muşcînd din aştri.[15]

            Întunecimile de Soare şi de Lună se fac atunci cînd Dumnezeu porunceşte vîrcolacilor să le mănînce, la lumea văzînd acestea, să se mai abată de la rele.[16]

            Credinţa despre vîrcolaci e condiţionată de fazele lunii: omul se poate preface în lup cînd „îi vine luna”. S-a păstrat şi vorba: lunatec – pentru un om nervos, mai ales cînd e lună plină.

În credinţele poporului nostru, vîrcolacul care mînîncă luna, este copil din flori, a cărui mamă, înaintea de-a-l naşte, a mers torcînd pe poteca fîntînei, la apă. Cînd este să fie eclipsă, el adoarme, spiritul iese din corp şi se suie la lună pe firul tors, acum aşa de supţire că nu se poate vedea; şi dacă cineva, trecînd ar rupe firul, sau ar mişca corpul părăsit, sufletul nu ar mai intra în corp şi omul ar muri.[17]

            Vîrcolacul/Pricoliciul atacă turmele de oi; alteori, omoară şi mănîncă copiii.

            Tot astfel, cum în Occident se înregistrează cazuri de „lykanthropie” pînă astăzi, mai ales în revistele dedicate subiectelor paranormale, la noi circulau povestiri „adevărate” despre priculici sau vîrcolaci. Iată, mai jos, un caz din Caraş-Severin, înregistrat în 1885 printre răspunsurile la un chestionar folkloristic:

            „În toamna anului trecut, 1883, vecinului meu George Gurămare i-au murit mai multe oi afară la cîmp, după credinţa lui, de priculici. Deci a adus oile acasă şi le-a închis în poiată. Şi a chemat mai multe neamuri ale sale să păzească priculiciul ca să-l omoare, carele după dechieraţiunea [declaraţia] lui, l-a văzut într-o sară la sălaş venind la oi în formă de căpău [cîine]. În seara aceea a venit vecinul meu la mine, rugîndu-mă să leg căcăpul meu preste noapte, căci dînşii sînt la pază ca să prindă ori să omoară [sic!] priculiciul, dar să nu spun la nime. În zadar am voit a-l dezbate [dezbăra] de la acea superstiţiune, căci dînsul a întărit cu jurămînt că l-a văzut la sălaş venind la oi ca copău, sărind în strungă. L-a cunoscut, că era luna ca ziua, a rădicat puşca să-l puşte, dar l-a minţit [ratat]; cînd s-a dus după boată, întorcînd nu l-a mai găsit acolo. Deci a păzit toată noaptea fără a vedea ceva şi totuşi peste noapte a aflat cinci oi crăpate. Şi mai departe i-a crăpat oi pînă la cincizeci.”[18]

           

ANEXA I

Rezumat după Voronca, A.I.F., ms. 105, 18: Doi fraţi erau vîrcolaci, unul fiind născut înpre Sf[întul] Nicolae şi altul înspre Paşti. Tatăl lor i-a urmărit în pădure şi a văzut cum se fac lupi. Au gîtuit o pereche de oameni, cu caii lor, cînd s-au înapoiat de la o nuntă. Alt om, care se închina mereu, a fost cruţat. Lupii s-au făcut din nou oameni şi au pornit spre casă. Tatăl, care a văzut totul, a ajuns înaintea lor acasă şi s-a pregătit de plecare împreună cu nevasta. Cînd copiii l-au întrebat de ce pleacă, el le-a răspuns că le este frică să nu-i ucidă şi pe ei. Copiii s-au plîns că nu este vina lor că au fost făcuţi la zile mari şi mai bine pleacă ei de acasă. (Tony Brill, Tipilogia, II,  p. 44)

ANEXA II

Rezumat după E. Niculiţă Voronca, AIF, ms. 105, 17: Un bărbat cu nevasta lui s-au dus la muncă de Sf. Foca, să strîngă un stog. Bărbatul a plecat să vadă ce fac copiii acasă. I-a spus femeii să nu se teamă dacă va veni cineva. Omul s-a făcut cîine, dîndu-se de trei ori peste cap. Era strigoi, fiind al şaptelea băiat la părinţi. Cîinele a atacat femeia. Femeia s-a apărat cu furca şi a rupt-o. Femeia s-a apărat apoi cu brîul ei. Cîinele a fugit simţind că se va face din nou om. A revenit ca om. Femeia i-a povestit ce-a păţit. Femeia a văzut în dinţii lui zdrenţe de la brîul ei. Omul acela avea coamă pe spate, de la părul capului pînă jos.

Idem în Dumitraşcu, Strigoii; finalul: L-au prins sîmbăta în mormînt şi au scăpat de el.

E. Petrovici, Folclor din Valea Almăjului: Femeia l-a căutat, i-a descoperit coada, a ars-o cu fierul şi a devenit om ca toţi oamenii. (idem)

---

[1] Jacob und Wilhelm Grimm - Deutsche Sagen I, ,Berlin: In der Nicolaischen Buchhandlung, 1816

[2] Nu trebuie să uităm că, în general, în gîndirea mititcă, animalele sînt de fapt oameni transformaţi de către zei, în urma unei pedepse (vezi. Ovidius – Metamorfoze sau legendele populare româneşti zoologice).

[3] Popescu-Ciocănel, Braşoave, 264

[4] Pamfile, Mitologia I, 147

[5] E sufletul unui om care a făcut fapte atît de rele, încît nu e primit nicăiri pe lumea cealaltă. Iese noaptea, din mormînt, în forma unui porc gol pe jumătate şi nu reintră decît după cîntarea cocoşilor. Nu face nici un rău. Încetează de a fi porc, cînd D-zeu îl iartă de păcatele făcute. (Muşea – Bîrlea – Tipologia)

[6] Mircea Eliade consideră acest fapt propriu dacilor (care se autonumeau: daoi – lupi).

[7] Gr. Tocilescu, Ch. Ţapu – Materialuri folkloristice III, Minerva, 1981, p. 109. Exemplul, semnalat de Mihai Coman în Mitologie populară românească, I, Minerva,  1986, p.145

[8] Ovidius – Metamorfoze, trad. David Popescu, Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 53 (Car.I,219 şi urm.)

[9] Textul în limba română reprodus după: Petronius, Satyricon, trad. Eugen Cizek, EPL, 1967, pp.134 – 135)

[10] Un nobil se transformă periodic în vîrcolac. Soţia află şi-i ascunde hainele, astfel încît să nu se mai poată face om la loc. În cele din urmă, se întoarce la castel, în chip de lup şi demonstrează mîrşăviile soţiei şi-a ţiitorului ei, apoi, îmbrăcînd hainele omeneşti, redevine cel de la început.

[11] Voronca, A.I.F., ms. 105, 18 (VEZI ANEXA I)

[12] Muşlea – Bîrlea, Tipologia, p. 237.

[13] Pamfile, Mitologia I.

[14] [14] Otescu Ion, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Bucureşti, 1907

[15] Vezi: Vlad Manoliu – Mic dicţionar de astronomie şi meteorologie ţărănească,  Mentor, 1999, pp.76 - 78

[16] Otescu Ion, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Bucureşti, 1907

[17] Ioan S. Floru – Supravieţuiri în locuţiuni şi jocuri de copii (în Convorbiri literare, anul XXVII (1894), nr.12, 1 Aprilie, Bucureşti,  p. 1016)

[18] B.P. Hasdeu – Literatură populară, ed. de L. S. Vasilescu, Bucureşti, 2000.