Împăratul muștelor - sau ce se naște din beznă țipă întuneric

vezi alte note de lectură > aici

În Împăratul muștelor, William Golding pune alături două teme incitante din literatura universală: izolarea ființei umane de societate în mediul din care a venit ( luând evoluția ca adevăr al existenței umane) și psihologia infantilă. Dacă la prima temă se diferențiază de D.Defoe sau R. Kipling care găsiseră rezolvări mai mult sau mai puțin umaniste, scrierile lor devenind pe alocuri didactice, la cea de a doua temă W. Golding merge în continuarea lui F. Wedekind vorbind despre tragismul ce se află ascuns în copii, așteptând doar un prilej pentru a ieși la suprafață. (La dramaturgul german F. Wedekind în piesa de teatru Deșteptarea primăverii sunt redate urmările nefaste ale maturizării într-o societate închisă în dogme și autoritate. Toate astea, şi nu numai, l-au făcut pe I. Voronca să îl includă în numărul doi al revistei de artă constructivistă internațională Punct din 1924 pe dramaturgul mai sus numit în rândul puținilor autori valoroși din literatura universală care însă, în sălile noastre de teatru din acea vreme, nu avusese nici un ecou).

Împăratul muștelor este în primul rând un roman scris foarte vizual, filmul curgând de-a lungul ochilor cititorului cu o forță care cu greu va putea fi uitată. Romanul a avut și două ecranizări în 1963 și 1990, prima fiind foarte aproape de litera cărții. Fără a pierde din concentrația mesajului ce-l are de redat, autorul deapănă povestirea ușor, fără sincope, cu lejeritatea aparentă a unei compuneri de școală, fără a detalia inutil aspecte psihologice, fizice sau de decor, personajele prinzând contur și viață doar prin participarea la acțiunile din ce în ce mai furtunoase. Un grup de copii se trezește izolat pe o insulă în urma unui accident aviatic neclar, ambiguitatea stârnind şi mai mult cititorul prin folosirea cuvântului atac nuclear. Copiii nu se cunosc între ei, doar grupul de cor facând un trup comun, dar străin total de ceilalți. Se conturează niște tipologii la care te poți aștepta în astfel de momente: copilul cerebral, cel violent cu dorințe de autoritate, cel gras care este mereu dat la o parte deși mai mereu are un punct de pus pe i, etc.

În fața situației de a se organiza, de a se mobiliza pentru a supraviețui noilor condiții vitrege, îi vedem făcând nu de puține ori acțiuni instinctuale pe care le regăsim în istoria dezvoltării ființei umane: repetarea în joacă a primei vânători ce s-a terminat cu succes, scenă care devine treptat ritualică și chiar psihedelică; oferirea unei părţi simbolice din vânat ființei incerte care le teroriza liniștea; mânjirea feţelor cu sânge urmată de cele mai teribile acte, cele mai înfricoșătoare acțiuni; impunerea forței asupra celui mai slab printr-o lipsă totală de empatie; folosirea de zgomote puternice ca pe o armă conștient îndreptată spre ceilalți, etc. Îndrăznesc să spun că am văzut chiar primii muguri ai nașterii unei religii.

Copiii încearcă într-o primă fază să imite rigoarea de acasă a părinților, dar și necesitatea unei logici ce ar trebui să-i ducă la salvare. Fragilitatea psihicului devine treptat evidentă, cu tot cu urmările ce se arată: instabilitate emoțională; amnezie temporală; violență nejustificată; lipsa unei coerențe în limbaj în situațiile limită; crearea instinctivă a unor strigăte ce tind să devină emblematice etc. Piggy, ținta bătăii de joc chiar și a celor apropiați, rămâne totuși vocea care îi va urmări până la final, până în momentele de cădere în beznă.

Finalul nu rezolvă problemele ridicate de autor pentru care astfel de subiecte privind izolarea declanșatoare în om a fiarei și a instinctelor latente, l-au împins la și mai multe romane cu aceeași temă (v.: Infruntarea, Initierea), finalul doar amână problema fie pentru o dată viitoare, fie o pasează altui autor.

Câștigător al premiului Nobel pentru literatură din 1983, W.Golding prezintă determinismul ființei umane prin intermediul copiilor, limitările fiziologice care ne definesc și care, în anumite situații chiar ne conduc. Împăratul muștelor pare a fi o redare în laboratorul literaturii, desigur la scală mică, a nașterii și dezvoltării ființei umane, poate chiar una din încercările care, în trecutul nescris al istoriei noastre, nu este exclus să fi fost nereușită.