Sesto Pals - caut febril o mână de care să mă țin

alți poeți români postați pe acest blog aici

Sesto Pals (n. Simion Șestopal, 1913 la Odessa, d. 27 octombrie 2002) este un poet suprarealist român. Făcând studiile la București și Galați, l-a avut drept coleg de bancă pe Gherasim Luca. Astfel, se aliniează revistei Alge încă de la primul număr al revistei. Semnează uneori Sesto sau D. Amprentu.

Trece cu greu de scandalul revistei Pula din 1933 ( fiind închis alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Geo Bogza, Perhim pentru faptul că ar fi trimis un exemplar lui Nicolae Iorga), ne putând să se reechilibreze o bună bucată de timp. Nu a putut face concesiile lui Geo Bogza, nici continua drumul literar precum Gherasim Luca în Franța (Gherasim Luca se va sinucide la 81 de ani, aruncându-se în râul Sena). Va continua să scrie în Israel după o consistentă bucată de timp (abia în 1982 reușește să scrie o nouă poezie).

Singura selecție de poezii întocmită în 1998 a apărut, din fericire, când poetul încă mai era în viață, la editura Vinea. A declarat că poeziile lui sunt niște încercări de a pătrunde în misterul existenței prin însăși existență.

AJUNS LA TĂCERE

atunci când ajuns la tăcere
am privit-o în față
ochii ei s-au închis și sufletul ei s-a scurs
s-a scurs printre nori
și a rămas stâncă

liniștea fulguia undeva printre poieni
ceasul ocupat cu propriul lui tic tac
umblă prin cameră.
și stăm așteptând umbre

numele soarelui l-am uitat
numele strălucitor l-am aruncat
în cutia cu scrisori

zidul din jur a devenit pustiu
și clipele pe care le-am petrecut lângă el
au rămas ca niște pete de sânge

stau iubito aici nu mai plânge

sunt zid și trăiesc
sau poate că sunt găinușa aceasta
care te-a acostat în parc
sau poate sunt motanul acela negru din drum
sau poate urcat pe clopotniță
am preferat să mă ascund în clopot
și sunt dăngătul lui

nu mă plânge
lumina și ea are sângele ei
când o taie întunericul
curge gârlă pe cer
iar eu trăiesc trupește
în lumină
în noapte
în zid
în clopotniță
în pisici
și merg și vorbesc cu tine

așează-te în altă parte
zidul acesta desparte lumea în două
în aproape-departe
așează-te ... plouă

OPAC

te-am așteptat pe tine, mai am un strop de viață
sunt noaptea fără gânduri, opac, învins și trist
și mă sufoc în mine sub gluga mea de gheață
sub care condamnarea mă face să exist

mă-ntorc ca dintr-o lume în care cad pierdute
și zâmbetul iubirii și urletul carnal
din lumea asta rece ia-ți sufletul și du-te
ascundă-te mai bine, să nu dispari total

mă mătură, mă joacă suflarea ta fierbinte
mă clatin ca o umbră în jocuri de lumini
caut în mine vocea lipsită de cuvinte
cuvintele-n vitrină sunt niște manechini

e undeva o noapte ce nu o pot pătrunde
și caut febril o mînă de care să mă țin
și chem în noapte Vocea, dar nimeni nu-mi răspunde
și strigătele mute pe mine mă conțin

te caută adevărul dar ai plecat de-acasă
și a bătut zadarnic la poarta de la zid
și capul fără gânduri rostogolit pe masă
e masca suferinței pictată peste vid

RĂTĂCIȚI

rătăciți! rătăciți!
pe jos, pe sus, peste tot
peste tot puteți merge
sub pământ, în aer, în lună
numai în voi nu vă este permis
în voi înșivă
acolo vă paște pieirea
acolo veți dispărea
în norii îndoielii
în norii gîndirii
în norii tăcerii
rătăciți, rătăciți, umbre

ÎNTUNERICUL

întunericul s-a învelit de trei ori în sine
și a fost albastru în fața celor ce priveau în sus
ochiul colorat în neputință a devenit cer
și muritorii rând pe rând îl furau
îl fura fiecare numai pentru el
dar cerul era același
deși toți furau cerul
el rămânea același
și unii își murdăreau cerul furat
alții îl lustruiau și-l puneau printre cărți
alții îl puneau în bircane pentru murături
dar cerul rămânea albastru
și sus era albastru
*
pendulându-și timpul din coadă
vaca a ieși din grajd liniștită
a ieșit
știa că la ora asta o mulg
dar omul a venit cu un cuțit
și sus era albastru
și nu mai era vacă
era carne
era sânge
*
tu ai plecat pe câmp
cântecul florilor era sub pământ
pământul era negru
învelit în propriu întuneric
*
ascultă negru pământului!
el are atât de mult de spus
cum a devenit negru din albastru
cum a devenit din pământiu
pământ

nu crezi pământul în care cântă soarele
secole îngropate sub formă de oase
secole îngropate cu milenii
milenii îngropate în milioane de ani
cifre, cifre,cifre
care formează această neputină
și această putere a pământului
*
zburați păsări călătoare!
rotiți-vă gândurile ca pe un mușuroi de furnici
savurați-vă visele ca pe o prăpastie
care vă suge în adâncurile ei
în adâncimile dorințelor voastre

LUAT DE CAL

când am să joc cu voi un joc
să stați cuminte
să vă supuneți la noroc
și la cuvinte

să mă priviți adânc în gând
întreaga-mi lume
ca niște brațe fumegând
arzând un nume

când veți primi un scurt semnal
ca o chemare
să știți că am fost luat de cal
în depărtare

chiar dacă jocul are pași
și dacă place
pe cei ce pleacă,
cei rămași,
să-i lase-n pace

 din antologia OMUL CIUDAT ed Vinea 1998

POEME SCRISE ȘI PE ÎNȚELESUL OAMENILOR PE CARE-I ÎNTÂNLESC PRIN TRAMVAIE

I

cam așa se întâmplă
când îți cântă greierii în tâmplă.
ați mers vreodată pe timp de ploaie cum tramvaiul?
ați văzut vreodată un om mort de ceață
un om ucis de ploaie
un vierme mâncat de mătreață prin gunoaie?
e ploaie.
în zile cu ploaie și vânt știu că oamenii trec pe strdă cu pasul grav
în timp de ploaie și vânt știu că sufletul mi-e totdeauna bolnav.
un măr putred și galben îmi crește ca o bubă în piept,
nu știu, oameni, ce pierdere sufăr
ce gol nu știu
dar simt că pierd ceva
nu știu de ce plouă așa de tare pe tinichelele mele din cap
stau închis în mine și știu că am o mutră de țap.
voi nu cunoașteți decât moartea mea și nașterea mea
dar pe mine nu, fiindcă eu vă înjur acuma pe toți în gând
și vă blestem părinții, surorile voastre le necinstesc
și vă ucid în gând
rupând bucată cu bucată din trup
și niciodată nu veți știi că în capul meu e un creier de lup
eu aș putea acuma să vă ciopârțesc și să vă jupoi de vii
dar nu vreau
fiindcă voi nu sunteți decît niște păpuși
vă mișcați ca la cinematograf
vorbiți metalic
durerile voastre nu mă dor
și mă uit la voi ca la fumul din coș
totuși în mine am un gol unii spun că se numește eu
știu că ceea ce spun e străin și prost
dar mai străin e ceea ce se petrece în jur
afară plouă
și eu tac.
tac
dar când am să vorbesc veți cădea dărâmați
profanatori de gări, de munți și de mare
voi nu știți că gara e un loc de odihnă
la care mă duc să mă închin ca la biserică
și munții se roagă dar voi profanați rugăcinile lor
și marea.
un câine mi-a rupt beregata
stau cu gâtul rupt cu craniul astupat
dar nu-mi pasă.

*text preluat din Antologia Literaturii Române de avangardă alcătuită de Sașa Pană și publicată în 1969 Editura pentru literatură