Nu, serios acum, arătați-mi o fereastră de la care se poate vedea cerul sau scutura un covor!

Nu, serios acum, arătați-mi o fereastră de la care se poate vedea cerul sau scutura un covor!

o stradă circulată de oameni. un vânt bătând din dreapta. de-a lungul scenei zboară o pungă, un ziar, se rostogoleşte o conservă, etc. unul dintre oameni schimbă direcția dezorientat puțin de public. se îndreaptă spre marginea scenei cu o oarecare nedumerire. poate să aibă un ziar în mână.

De ce vă uitați la mine? Cu ce v-am greșit, doar treceam? O făceam în liniște. (pauză. vrea să plece dar revine)
Nu cerșesc nimic, nu vreau nimic, de ce țipați așa la mine? Credeți că nu vă aud? Urletele voastre de lupi se aud foarte clar. Eu nu vreau să fiu copilul vostru, nu vreau să fiu amantul vostru, nu sunt spân. (puțin răstit) Stați acolo și vă uitați la un muribund care își face datoria, și spuneți că faceți ceva prețios! (țipă) Duceți-vă la cinema! Acolo e ca și când v-ați uita la un mort care putrezește. Ce-i drept, nimic spectaculos! (dă din umeri descumpănit. brusc face o grimasă de scârbă) Sadicilor! Nu poate omul să treacă pe aici, nu mai poate vântul să miște o foaie de ziar în voie, că voi...(se oprește brusc din vorbit și se uită spre culise în partea de unde bate vântul) Măi, oprește vântul ăla! (spre public) E un ventilator, știați asta? (ventilatorul se oprește, oamenii trec în continuare. el continuă ironic) Mereu este un ventilator în culise, îmi cer iertare că vă dezamăgesc. (schimbă tonul cu unul amical) Fiți sinceri, dar sinceri, câți dintre dumneavoastră aveți impresia acum, în momentul ăsta, urmărind scena asta infectă, că sunteți niște (arată spre el și spre cei care trec) nişte gardieni care păziți niște prizonieri? (răstit) Câți!? (scurtă pauză aşteptând) Hai, nu fiți ipocriți, stați în scaunele alea și așa mult doriți să demarați cu ele în trombă spre scenă. Sunteți dintre cei care nu mai au al treilea braț, aia e. Se vede, da, se vede! (cu scârbă și nostalgic) Ca în seara aceea când am intrat în cameră și am văzut-o cu bagajele stivuite în jurul ei pe coridoare lungi. I-am zis: iubito, unde îți e brațul, brațul cu care te pieptănai până îți ieșeau fluturi din plete, brațul cu care îmi modelai moartea, cu care mă legănai deasupra revărsărilor de lavă când toată lumea era moartă? Brațul care ne încurca noaptea în somn? (întinde mâna în aer către public) Brațul acela era ca o muzică, vă spun, ca un izvor din spatele casei pe care îl auzi din copilărie până la moarte. Dar ea tăcea, (coboară descumpănit mâna) aș zice complice. Iubito, am continuat eu apropiindu-mă de fereastra care semăna tot mai mult cu un val ce urma să mă facă terci, iubito, zic vin tocmai de afară, de pe lumea cealaltă, a avut loc un cutremur teribil și aici am accentuat foarte mult pe pauză. Toate clădirile sunt întoarse ca niște ciorapi, oamenii sunt agitați parcă abia s-au născut, și tu chiar nu vezi că brațul acela pe care îl aveai, nu îl mai ai? De ce taci!? Cum o să îți iei bagajele astea multe pe care le poți confunda lesne cu niște umbre? Cu astea două mâini nici nu le poți împinge. Cu astea două mâini poți doar să faci frig în jurul tău. (plin de fervoare) Vrei să îți dau jumătate din brațul meu?am continuat. Brațul meu pe care te plimbi ca pe bulevard, brațul meu care te readuce cu picioarele pe cer? Îl tai pe jumătate, spune doar cum: pe lungime sau să îl frâng ca pe o pâine? Știi foarte bine că al treilea braț va crește de la sine, ce-i drept cu greu, vor rămâne cratere, dar asta e! (face o pauză și revine la tonul scârbit) Și ea ca și voi, nu zicea nimic, trecea cum treceți și voi, chiar dacă ziceți acum că sunt nebun, că am greșit rolul, voi stați, doar eu trec aici pe scenă, încet ca un braț de macara. (pe un ton părintesc) Dar nu este adevărat, și voi treceți. Treceți ca sângele. (răstit) Nemernicilor, duceți-vă la casele voastre și uitați-vă în oglindă să vedeți cum treceți. (cu scârbă) Vă știu eu, faceți copii ca să nu vă priviți în oglindă, apoi veniți la teatru tot ca să nu vă uitați în oglindă, credeți că scăpați, că ascundeți totul în nisipul oglinzii. Ha! Nerușinaților, meritați să fiți puși să umblați goi pe stradă. Continuați să vă uitați la sufletul meu.(țipă) Sufletul este o lenjerie intimă murdară! Cum ar fi să mă uit și eu la chiloții voștri? Ăăăăă? Cum ar fi să vă urmăresc în vise, în coșmaruri. (accentuând) Mai ales acolo! Să ai un coșmar și să vezi că este unul care te urmărește și să nu știi de unde să îl iei, te înfioară și mai mult.(se liniștește. duce mâna la piept) Apoi vine dimineața, dimineața de culoarea cimentului poraspăt turnat. Nu știu voi dar eu, tot trecând și fiind pus aici pe scena asta de o mână invizibilă care mă ține mereu numai de tâmple, eu de aici văd lumina și întunericul ca pe niște chesti de mucava. Zău! (zâmbește) Și fereastra aceea de la care îi vorbeam mulțimii formate din iubita mea, e atât de ... (caută un cuvânt ca și când ar avea un lapsus) atât de străină ca formă, ca însemnătate. (către spectatori, încercînd să explice starea) Nu, serios acum, arătați-mi o fereastră de la care se poate vedea cerul sau scutura covorul! (zâmbește. arată cu degetul) Una singură, cu geamuri sparte sau plină de păianjeni. Sau una care se sparge perpetuum, ca o cascadă de cioburi ce cade permanent din rame. (înțelegător) Tăceți! Tăcerea asta a voastră este o moștenire transformată în armă. Tăceți ca niște soldați morți cu poze dragi în buzunarul de la piept. Continuați să vă uitați la mine, imobili, curând vor veni alții care se vor așeza peste voi ca pe niște scaune, pentru că și voi la rândul vostru... (zâmbește cu subînțeles). Nu sunteți primii la care țip, nu sunteți primii pe care îi va tăia cortina felii. (se îndreaptă spre ieșire) Eu acum mă retrag în culise, și voi o să continuați să vă uitați la mine. O să țip și de acolo la voi. Sunetele mele o să le auziți ca niște tunete, sau, ca să fiu sincer cu voi, va fi mereu în culise unul care lovește cu un ciocan o tablă.