poemul de care îmi e dor

s-a ridicat în genunchi
și este mai înaltă decât blocul din spatele ei

când închid un ochi

Simona Andrei

o văd deplasându-se în partea opusă
ca o piesă de șah pe șine
a început să-mi mângâie cutele apărute pe frunte în urma încordării
zâmbește și lasă degetele să curgă
pregătindu-se parcă să smulgă o buruiană

nu ştie la ce mă gândesc cu adevărat
crede că sufăr că sunt în pragul unei depresii că mai am puțin și plâng în brațele ei de fier
de fapt joc un joc absurd crezând că o pot plimba dintr-o parte în alta a creierului
după bunul plac al copilului din mine

până să ajungem  în acest timp al patului
a fost o secundă despre care nu i-am povestit
ne-am oprit pe o bancă în oraș și a trebuit să mă forțez să-mi amintesc de ea
pentru a se materializa în rochia care o lumina atât de frumos

nu știu conform căror legi sau cărui algoritm
dar la răstimpuri ceasul își amplifică bătăile de la sine
moment în care sunt readus aici
sunt convins că și ei i se întâmplă același lucru dar cu alte bătăi în alte momente
aș vrea să știu care sunt alea să intru după ea ca o umbră
să facem dragoste acolo
așa că m-am decis să stau la pândă să văd când o tulește tiptil
mă așez mai bine în așternuturi și ea geme
știu am rupt liniaritatea momentului
(sper să nu mă fi dat de gol)
îi văd buzele cum își schimbă nuanța de roșu
pe ele saliva se ivește ca roua
sfârcurile înșurubează pe interior cămașa ei de noapte

sărutul vine fără pași ca un monstru de căldură
iar aud ceasul lovind cu ciocanul lui de judecător
la final cu toții vom jura că nu am auzit râsetul arlechinului pierzându-se pe hol