Charles Baudelaire - poeme în proză

 vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici


Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.
Inspirat de cartea lui Aloysius Bertrand (1807-1841) Gaspard de la nuit, Charles Baudelaire scrie aceste poeme întrevăzând puterea versului liber care stătea în cartea lui Bertrand. Poet robust, care dădea atenție maximă tuturor versurilor tradiționale pe care le scria, se destăinuie ''Cine este acela care n-a visat, în zilele sale de ambiție, miracolul unei proze poetice, muzicală fără ritm și fără rimă, destul de mlădioasă, și destul de zbuciumată ca să se adapteze la mișcările lirice ale sufletului, la ondulațiile reveriei, la tresăririle conștiinței''.

CREZUL ARTISTULUI

Cât de pătrunzător e sfârșitul zilelor de primăvară! O! pătrunzător până la durere! căci sunt anumite senzații al căror vag nu înlătură intensitatea; și nu este vârf mai ascuțit ca al infinitului.

Ce neasmuită plăcere să-ți îneci privirile în nemărginirea cerului și a mării! Singurătate, liniște, castitate fără de seamăn a azurului! o mică pânză tremurând în
zare, aidoma prin micime și singurătate cu existența mea fără leac, monotonă melodie a valurilor, toate cugetă prin mine, ori eu gândesc prin ele (căci în măreția visării, eul se pierde repede!); ele cugetă, zic, dar în chip muzical și păitoresc, fără arguții, fără silogisme, fără deducții.

Totuși, aceste gânduri, fie că pornesc din mine ori că se înalță din lucruri, curând se fac prea intense. Vigoarea în voluptate crează o stare de rău și o suferință adevărată. Nervii mei prea încordați nu mai dau decât vibrații tăioase și țipătoare.

Iar acum profunzimea cerului mă coleșește; limpezimea lui mă scoate din fire. Nesimțirea mării, neclintirea priveliștii mă revoltă. Ah! trebuie să sufăr necontenit, ori necontenit să fug de frumos? Natura, vrăjitoarea neînduplecată, rivală veșnic biruitoare, cruță-mă! Nu-mi mai ispiti dorințele și orgoliu! Studiul frumosului e un duel în care artistul țipă de spaimă înainte de a fi învins.

DEZNĂDEJDEA BĂTRÂNEI

Mica bătrână zbârcită se simți nespus de bucuroasă văzând pe acest drăgălaș copil pe care fiecare îl răsfăța, căruia toată lumea dorea să-i placă; drăgălașă făptură, tot atât de plăpândă ca și ea, mica bătrână, și, la fel, fără dinți și fără păr.
Și se apropie de el, vrând să-i zâmbească și să ia o înfățișare plăcută.
Dar copilul cuprins de spaimă se zbătea sub mângâierile bătrânei decrepite și făcea să răsune casa de țipetele lui.
Atunci biata bătrână se retrase în singurătatea-i fără sfârșit, și plânse într-un colț, spunându-și; ''Ah, pentru noi, nefericitele femei bătrâne, s-a dus vremea de a mai plăcea, chiar și celor nevinovați; și înspăimântăm copiii pe care am vrea să-i iubim!''

NEBUNUL ȘI STATUIA VENUS

Ce admirabil zi! Întinsul parc se desfată sub ochiul arzător al soarelui, ca tinerețea sub stăpânirea iubirii.
Extazul universal al lucrurilor nu se exprimă prin nici un semn; până și apele par adormite. Deosebită cu totul de serbările omenești, aici e o tăcută orgie.
S-ar opune că o lumină mereu crescândă face să strălucească lucrurile mereu mai mult; că florile ațîțate ard de pofta de a se întrece cu azurul cerului prin vigoarea culorilor, și că zăduful, făcând miresmele vizibile, le înalță ca fumurile către astru.
Totuși, în mijlocul acestei bucurii universale, am văzut o făptură năpăstuită.
La picioarele unei colosale Venus, unul din acei nebuni artificiali, unul din acei măscărici voluntari ursiți să-i desfete pe regi atunci când îi chinuie remușcarea și plictisul, gătit cu un costum strălucitor și caraghios, cu o scufie încoronată și plină de clopoței, ghemuit lângă soclu, ridică niște ochi plini de lacrimi către zeița fără de moarte.
Și ochii lui spun: ''Sunt cel mai de pe urmă și cel mai stingher dintre oameni, lipsit de dragoste și prietenie, și cu totul mai prejos în această privință decât cel mai de jos dintre animale. Totuși sunt și eu făcut să înțeleg și să simt nemuritoarea frumusețe. Ah! Zeiță! ai milă de tinerețea și delirul meu!''
Dar neîndurătoarea Venus privește nu știu ce, în depărtare, cu ochii de marmură.