filme despre care am scris > aici
Dacă este să compar cele două filme, aparent destul de identice, Annie Hall și Manhattan, apărute la 2 ani diferență (1977 primul și 1979 al doilea), aș alege ca preferat, și aș recomanda în același timp, pe cel din urmă. Cred că doar ordinea cronologică a apariției pe marele ecrane a făcut ca Annie Hall să obțină râvnitul Oscar.
Dacă este să compar cele două filme, aparent destul de identice, Annie Hall și Manhattan, apărute la 2 ani diferență (1977 primul și 1979 al doilea), aș alege ca preferat, și aș recomanda în același timp, pe cel din urmă. Cred că doar ordinea cronologică a apariției pe marele ecrane a făcut ca Annie Hall să obțină râvnitul Oscar.
De la primele cadre ale filmului mi-am dat zis că cel care regizează, și joacă în film, Woody Allen,
iubește la nebunie America, și nu se sfiește să o spună în felul lui
unic, chiar și pe față, într-o perioadă în care ieșirile antiamericane
erau la ordinea zilei. Interesant cum cadrele se plimbă pe etajele
superioare ale clădirilor, foarte puține fiind filmate de la nivelul
străzii. Poate este o metaforă pentru sistemul rece instalat, pe care
străinii nu îl văd (simt), sistem care lasă oamenii să trăiască, să-și
trăiască dramele fără intervenții (divine). Ca un arbitru impasibil.
Este o viziune mai aproape de real, departe de ceea ce făceau ceilalți
regizori în filmele lor de duzină în acea vreme.
Woody
Allen și Diane Keaton joacă acum rolurile a doi adulți maturi
emoțional, prinși într-un joc al iubirii pe care, în ciuda inteligenței
de care dau dovadă prin conversațiile sclipitoare, realizează că nu îl
înțeleg, și că îi depășește complet. Woody Allen interpretează același
rol care l-a făcut celebru: stângaci dar mereu gata de a vorbi despre
minusurile lui cu o detașare de invidiat, cu același debit verbal
exasperant, uneori greu de urmărit, dar cu un farmec aparte, ușor
bâlbâit din cauza dorinței lui de a spune cât mai multe, de a se face de
fapt înțeles folosindu-se de comparații, metafore și jocuri de
cuvinte, cu un spirit al umorului inteligent (personajul pe care îl
interpretează, Issac, urăște spectacolele mediocre), cerebral (nu atât
de mult ca ea Mary, Diane Keaton), mereu atent la detalii și la anumite
aspecte ale evenimentelor ce se petrec în jur și care îl afectează. Un
stil actoricesc care, pentru unii poate părea obositor și, de ce nu,
căutat.
Personajele
din acest film sunt departe de cele obișnuite în filmele de duzină,
gesturile lor sunt mai aproape de gesturile noastre, mult mai firești,
mai dezghețate, chiar și atunci când acțiunea se petrece într-o locație
selectă. Lipsesc atitudine actoricești înțepenite, acele posturi
standard și mecanice care îngheață actorii în anumite momente, dând
senzația de teatru de păpuși . Personajele își găsesc mereu ceva de
făcut în timpul în care discută, chiar și când stau la masă nu se sfiesc
să își scarpine un ochi, să sughită, să își aranjeze ținuta, să se
caute prin buzunare, toate astea în limte normale, făcându-te să crezi
că personajul ai fost chiar tu.
Filmul
este alb-negru, pentru că nu despre frumusețile Americii vrea să
vorbească, chiar dacă cei de acolo o iubesc nespus, ci despre tăvălugul
de gesturi, de stângăcii, de emoții pe care le trăiește un om indiferent
că are 40 sau 17 ani.
Față
de Annie Hall, Woody Allen a devenit (ca regizor și actor) în filmul
Manhattan mai precis, îmi pare că reușește mai bine să spună ce are de
spus, să țipe ce are de țipat, chiar dacă filmul se tremină în tăcere și
cu o replică ce a fost pusă la îndoială tot timpul "Trebuie să înveți
să ai încredere în oameni".
Filmul
este un tur de forță al lui Woody Allen, prezența lui se simte mult mai
puternic chiar și în anumite gesturi ale actorilor din jur (sugestii
regizorale?), și timbrul lui vocal peltic și umed, de parcă ar avea tot
timpul gura plină de salivă, de parcă ar vrea tot timpul să bea, lucru
care mă duce cu gândul la vestita scenă din Seinfeld în care Kramer juca
figurant într-un film regizat de Woody Allen și trebuia să zică
Covrigeii aceștia îmi provoacă sete, timbrul lui vocal spuneam, te va
urmări ceva timp, asta dacă famrecul actorului și felul lui diferit de a
fi și de a face actorie, te-au prins.
"tăvălugul de gesturi, de stângăcii, de emoții pe care le trăiește un om indiferent că are 40 sau 17 ani" - faina fraza...
RăspundețiȘtergereda, si eu prefer Manhattan, desi dupa mine cele doua sint cele mai bune filme ale lui (poate doar Match Point ar intra in discutie aici...). Oricum, mi-a facut placere..
Ma bucur ca mai sunt iubitori de Woody Allen :)
ȘtergereNu, pe mine nu m-a prins nici ”farmecul” (?) actorului, nici felul lui diferit de a fi și de a face actorie. Poate că filmul este bun, nu contest asta, dar nu mă atrage tocmai din cauza lui Woody Allen.
RăspundețiȘtergereOricum, un comentariu ales. Mulțumesc!
Woody Allen este un actor greu digerabil. Face treaba buna ca regizor, unii zic ca o face mai bine decat 'treaba'' de actor.
Ștergeretoate filmele lui Woody Allen sunt ineresante, mie imi plac foarte mult, chiar daca pentru viata privata a lui Woody Allen nu am niciun respect! Am notat filmul, multumesc :)
RăspundețiȘtergereŞi eu sunt de acord cu cel care a spus că Woody Allen e mai bun ca regizor decât în actorie. În ultimi ani, m-am tot delectat cu filme de-ale lui - preferatul meu rămâne The Purple Rose of Cairo - are o candoare...
RăspundețiȘtergereAnnie Hall și Manhattan le-am pus deocamdată „la păstrare"... o să vină şi rândul lor.
Ioana