poezie pentru trezit la întunericul din fiecare dimineață

pământul este o poezie în vers alb

Leonor Fini

mii de ochi își caută la suprafață punctul de sudură

de când m-am îndrăgostit

un ins vorbește cu agentul de pariuri
la unicul telefon public din oraș

scoate monedă după monedă de sub unghii
vorbește fără oprire

dimineața până să mă trezesc
își face freza în creierul meu își face cafeaua în creierul meu

îi plac filmele mute din creierul meu

odată

mi-a făcut semn să mă uit în mijlocul străzii

la un șobolan

în burta căruia se vedea o familie așezată la o masă

pe mobila veche luna își așezase tentaculele slinoase

în jur uși deschise spre o apă bolnavă

dacă mă întrebați vă pot spune că el va sta în stradă încă mult timp

prin sufletul de copil va fi mereu un pariu

sunt nopți când vorbele lui biciuiesc întunericul

versuri pe care le uit de cum deschid ochii

și mi-aș dori să le scriu dragei

cam așa

câte tristeți ascunde floarea soarelui
câte ape nu ne amenință în locul păsărilor de pradă
câte mii de trosnituri nu se adăpostesc într-o mobilă

trăim pe o câmpie unde a crescut brusc o pădure
iubito nu mai este anotimpul răstignirilor
chiar dacă suntem mușcați de cuie
animalele de pradă au urlete în loc de ochi și dinți vii
 
să ne încrustăm ușa adânc în os cu briceagul sărutului
să cânte măduva poeziile noastre de dragoste
în orașul unde uzinele patrupede urlă la stele

trebuie să fie o fantă în călcâiele noastre
prin care să fugim descreierați cu sângele despletit prin aer