vezi lista completă a invitaților pe blog > aici
Vă prezint un poet, în toată splendoarea CUVÂNTULUI poetic. Pe Monica MANOLACHI o cunosc de pe siteurile de poezie, și știam că scrie o poezie vie, surprinzătoare, fără frica de a experimenta, de a se juca în cuvinte, în rime, în imagini, recompunând mereu și mereu lumea din jur. Este ca un copil care a găsit un cufăr cu minunății și le combină neobosit, cu un veritabil spirit ludic. Dar să nu vă lăsați păcăliți, în spatele jocului stă o gravitate sfâșâietoare, niciodată gratuită, o luciditate și o maturitate care dau versului o forță de pumn. Am redescoperit-o pe Monica M. de curând și am aflat că are, până acum, un singur volum de poezii TRANDAFIRI, scos la editura Lumen. Nu știu să se fi vorbit despre el prin presă, desigur e posibil, Monica poate să îmi spună. Este atâta poezie acolo și cu toate astea poetul preferă să stea deoparte, privând astfel, iubitorii de poezie, de frumoase daruri (ea și-a retras chiar majoritatea, dacă nu toate poeziile de pe virtual). Nu am aparat critic și nu vreau să par ce nu sunt, pot însă să spun că acest volum surprinde în mod plăcut pe oricine parcurge poeziile. Monica Manolachi face parte din acei poeți modești (deși nu îmi place conotația acestui cuvânt) care este trăit de poezie, care are cu adevărat spiritul în sânge. Vă las să lecturați un grupaj din volumul în cauză și o să vedeți că am dreptate.
în cântare
să ai timp de scris înseamnă
singurătate.
ce cuvânt binefăcător! unii spun
că ai nevoie
de condiții, de legea
retrocedării averilor,
de prietenii, de-o iubire cu
părul creț, cu
o mie de amante, sau măcar de-o
bucătareasă
barby cu șorț și mașină de spălat
whirlpool,
de un pahar plin cu vin de
bordeaux dar nu,
nu e așa, fiindcă scrisul
adevărat țâșnește
singur din nisipuri de orice
culoare. e un râu
ce nu separă, ci unește
depărtările a două
ținuturi fără teama pescărușilor
care bat și
bat și bat cu aripile lor străine
renivelând
eterul, aventura cea mai
primejdioasă
decât toate posibile, vârful unei
idei rotunde,
momentul acela sublim din piața
unde nu se
înghesuie președinții de bodegă și
nici
camerele de luat vederi, unde ne
plimbăm
tu și cu mine fără țintă cu mâna
în buzunarul
de la spate al celuilalt, ca doi
invizibili ce
suntem, norocoși că tot nu vrem
să scăpăm
de
visare.
iubire cu scară interioară
într-o seară ai sunat la ușă.
mi-am legat la ochi o năframă
nouă,
am atins mânerul și ți-am deschis.
ai intrat ferecând după tine ușile
timpului,
locuind aici cu toate ale tale,
ca și cum numai eu ți-aș fi fost
lume
și nici nu aveam habar.
de atunci am luat baba oarba în
serios,
mi-am scris într-un caiet
instrucțiuni de folosire a jocului,
cum să nu privești în oglindă ca
să nu te fure argintul,
cum să străbați kilometri întregi
prin încăpere,
lunecând cu brațele întinse
dinspre un perete spre altul,
fără să te lovești de muchii, de
balustrade, de praguri,
cum să recunoști obrajii,
pleoapele și gâtul umbrei,
cum să împungi în contururi cu
vârful degetelor,
cum să citești ceasul gustându-i
praful cu limbi ascuțite,
și să muți piesele șahului de
peste mări cu o simplă bătaie de inimă,
cum să-ți torni în suflet gheață
cu viață.
cineva trăiește noian în mine,
împreună cu mine,
fără să-i știu chipul.
uneori îi tresaltă umărul, își
zbate foarte tare aripa,
îi cresc întrebătoare penele
purpurii.
în fiecare lună mă rotunjesc iar
pentru un alt nume:
e un ou
cu diametre incalculabile.
mă mângâi pe burtă și știu:
într-o zi va ieși, uitându-și în
mine o scară
cu
fuscei de os.
pe trecere
[înspre celălalt]
aseară aveam febră. vroiam să
trec strada pe zebră.
cineva din lateral vroia să
treacă înaintea mea,
legănându-și cele două păsări
mecanice.
ștergătoarele lui bălaie se
iubeau nesăbuite în ploaie.
pe parbriz, simetric,
stânga-dreapta-stânga-dreapta.
atunci m-am oprit ca frunzele în
aer și am privit trecerea
peste mine, trecerea peste
detalii, peste granița ochilor.
să trecem așadar sub tăcere
adevărurile prea grele.
vor deveni credință prin vămile șiroaielor
de
noiembrie. să trecem dar la fapte
și anume la inamic,
să ne trecem averile pe numele
berzelor și datoriile
în contul unei vieți încă
netrăite. să trecem de
punctul critic prin gândurile
unor zambile violete
cultivate special pentru asta de
mamele noastre cu
părul mirosind a pere. să trecem
neobservați, vibrând,
cântând precum fantomele, numai
pe la urechile
muzicale ale unora, dincolo de
limitele imaginabilului.
să trecem întâmplările din gură
în gură,
din cea mai spurcată spre cea mai
dulce și migdalată.
să trecem, să trecem, să trecem
totul pe curat
și la urmă să trecem prin orașe
cu barca, drept
altcineva
în mâinile altcuiva.
colorata mâine-i gata
eu nu știu să iubesc așa cum iubește
toată lumea
învăluindu-te în cuvinte boierești
în povești de
răsunet pe prima pagină a
revistelor în diversiuni
trandafirii vibrante în cântece
albăstrui în pupici
îngerești de neuitat în mici
violențe verbale de ceară
sau nu dar oricum programatice
dorindu-și pe cineva
alături eu nu observ pânzele
pictorilor păianjeni prinși
într-un zbor sclipitor inspirat
expirat ca pe un smog
trufanda eu nu-mi strig
revendicările la portavoce
intergalactic slăbiciunile mele
n-or să fie niciodată la
modă la milano paris new york
singapore pentru că în
rafturile magazinului din colț se
confundă cu praful
dintre pungile cu alune și
tabletele de ciocolată eu nu
știu să întind mâna așa cum se
întâmplă cu generoșii
larg prietenește ci trec mai
departe pe lângă cerșetorii
îmbrățișați cu indiferența
norilor pe lângă cei frumoși
cu ochii închiși în sufletele
urâților pe lângă cei
deștepți cu urechile acoperite de
palmele orfanei eu
nu dau telefoane de ziua nimănui
nu pot să mă
întâlnesc la terase și nici în
baruri aș putea să-ți spun
dintr-o privire cine ești de
aceea îmi vine mereu să tac
de teamă să nu te sperii cum au
tăcut și tata și mama
și soră-mea și bunicii și tot
neamul ca și cum limba
asta ar slăbi pe zi ce trece ca o
poartă de care te
depărtezi tot mai mult și nici nu
aștept iubire așa cum
așteaptă alții fierbinți cu gura
plină de ordine fă aia fă
ailaltă cu potirele pline de
teorii mirobolante cu un
sistem inflexibil de evaluare a
frumuseții florilor de
cais spune-mi la treizeci de ani
ce să mai aștept pentru
cine să îmbrac puloverul roșu de
cașmir și cum să trec
peste
accesul de agorafobie pentru cine să port valize
cu sensuri de pe un tărâm pe altul ca pe o marfă de
contrabandă – sensurile – ce haine mai sunt și ele poți
să mă numești pesimistă e adevărat în sufletul meu
nici la mine nu țin cine știe ce nici măcar o ciorbă ca
lumea nu știu să-ți fac și asta nu e decât vârful de
aisberg luminos în spatele căruia mă ascund tu nici nu
mă asculți mi lord îmi arăți o stea în adâncul cerului și
gata uneori îmi vine să râd că sunt așa dar știu nu e
râsul meu ci al alteia care se miră ce mai vrea oare
și nedevelopata asta
incident
tanti gica are un baston de lemn și
pe mâner
stă scris cu litere negre de
tipar numele unei
femei din satul ei natal ce scrie aici am
întrebat-o ea a zâmbit fiindcă
i-am căutat de
vorbă în aglomerație și mi-a spus
o femeie din
satul meu natal și-a scris numele ca să fie
alături de mine ori de câte ori bat drumurile
prin oraș
tanti gica are patru nepoți, doi
strănepoți și o fiică de seama
mamei mele
îmbolnăvită de nervi la scurt
timp de la nuntă
acum se întoarce acasă cu
medicamentele
pentru ea casa ei pâlpâie prin
locul pe unde
și eu mi-am petrecut copilăria se
uită la mine
și-mi spune tu nu ești măritată nu dar
de unde știți îi arăt mâna fără verighetă a
nu zice m-am uitat la ochi tu nu ai griji
de femeie măritată
oracol
în zilele acelea trăiam în miezul
unei morți.
da. înmuiam stiloul războiului
într-o tăcere
marină. dar ce știai tu? fiecare șoaptă
se topea
în șuierul unui tren personal, de
coastă.
ocoleai liziera înveșmântat
într-un roi de albine
transpirate, murdare, cu urme de
teamă și păcură
pe aripi. din cauza unui surâs,
răspundeam
chiar dacă nu mă întrebai nimic.
mă luai în brațe.
mă pupai. nu, nu, nu, îngăimam
disperată. din ochi
cădeau uneori pleiade grele, de
sare.
niciun cuvânt magic în jur în
vreme ce cuiele
intrau, intrau și oasele ne
dureau. nici o lacrimă.
putea să atingă vreo plagă
deschisă, nu? of!
erai un salcâm hoinar, fără țel.
cine te mai aștepta
așa ca mine? și cine m-ar mai fi
rujat când aveam
mâinile în ghips? doamne, ce
dezastru era
în camera ta! îngeri decapitați
pe sub pat. deșerturi
întinse pe dulap. păianjenii se
nunteau în cuptor.
cutremure neterminate printre
sticle.
spărgătorul de nuci în chiuvetă. this
cannot be a sink! mlaștini pe balcon.
oedip rege
în cadă, refuzând să orbească.
telefonul fără fir... trei zile
am făcut curat.
acum rămâi lângă mine, dar nu-mi
spune cine ești și
ce vrei. e posibil să nu pricep.
cel mai dulce glas
e tot
liniștea.
însoțirea cu timpul
tu nu rupi macii altor câmpii. ai
tăi cresc la fiecare pas pe
marginea de foc dintre ziuă și
noapte. tu nu aduni lauri pentru
iubire și nici nu înlănțui cu
brațele pământul nedoritor.
mereu există o nuntă întinsă
covor, început nesfârșit. în el își
înfige mireasa călcâiele
glorioase, în el se adună tot colbul de pe
pantofii alaiului. un covor
fermecat, plutitor între lumi, țesut de
un ochi strălucitor de sărat.
pruncii așteaptă-n cătușe,
străini la porțile vieții. cineva o să cadă
și ei se vor naște din apă ca o
vorbă secretă în fântâna fericirii. să
mai aruncăm o monedă, să mai
cântăm un susur.
te aud pe drum cu vioara pe umăr,
fluturându-ți o coamă de
partituri atât de nescrise.
oare tu ești sau visez? deschide,
mamă, ferestrele, bate covoarele,
taie găinile, spală podelele și
perdelele. vine el, el aduce cheia celei
mai
grele uși de pe pământ.
în frontieră
există un loc unde calea ferată
se termină.
aici începe marea narciselor,
unde albinele adună miere din
soare,
unde corabia lunii nu se scufundă
niciodată.
aici ne petrecem timpul pe șezlonguri
și cocorii înspre ochiul târziu
al cerului.
aici și vântul își reține bătaia,
când norii își îndoaie corpurile
orbiți,
ocrotindu-l în inima lor uraganică.
uneori apare în centru o arătare
cu pene,
unduie aerul cu muzica ei,
adâncindu-se într-o iubire fără
sfârșit.
noaptea păzește cu o mie de ochi
acest loc.
aș păși
mai rar și încet pe aici.
celui drag
astăzi e ziua ta
și-aș vrea să rămână a ta.
orice cuvânt al meu rostit astăzi
n-ar valora mare lucru.
totuși îți scriu un dor.
a fost nevoie de zece ani să-l
pot scrie
și de înc-o noapte mai lungă,
cu miezul împărțit în clipe
de mâinile unui scărar.
ieșisem în luminișul unde cerbii
adulmecă șerpii adâncurilor
cu nările largi, inspirând creșterea
arborilor.
mi se părea că există cineva care
are grijă de toate.
îmi ploua prin vise pe timp de
caniculă,
aprindea lumina pe timp de iarnă.
trăiam fericită în coliba de la
marginea lumii.
într-o zi ochii ți s-au înnegrit
precum unui soare
ce se plimbă cu mâinile în
buzunare prin pădure,
nevrând să pară un răzvrătit.
cineva a tras cuvertura ninsorii,
când sentimentele erau plecate cu
sorcova.
merele înmugureau oricum pe
ramuri,
pregătindu-ne
pentru desprinderea finală.
dar timpul îți părea la fel,
prietenii îți făceau cu mâna de
pe un mal străin,
nu-ți mai aduceau în dar
pulovere,
berea nu mai avea același gust
ca înainte.
deschideai radioul.
în orașul adormit, doar tu și
crainicul
schimbați impresii despre celebritatea
nimicului.
ca un vizitator așteptat
iubirea se cuibărea în fotoliu,
dezghiocându-și litere
într-un
ritm oarecare.
jenica
dragă doamne de când m-au adus în
lagărul ăsta de fluturi mi se
pare că trăiesc o altă viață
plutesc și nu mă doare dacă îmi cresc
aripile mai mari tot mai mari
m-am obișnuit să întrețin fără
împotrivire igiena temniței un
viol pe zi – norma pentru a ajunge
în fruntea fantasmelor
iubirea trebuie să fie o iarbă
exotică – rag însetată ore în șir între
două căni de apă odată cineva
mi-a întins un covrig printre gratii
ce milă mi-a fost de el cum
plângea cu ochii mei fără să-i pot
spune nimic – știi eu sunt mută
ca mierla – asta scrie pe fișa
semnată de tata
uite vin reporterii îi recunosc
după pelerinele invizibile își trag pe
frunte căști anti-smintire și iau
declarații iubiților mei din cămin ei
umblă goi zeii mei umblă goi
crestați pe obraji nelocuiți decât de
taine înveșmântați într-un tremur
de nedescris iubiții mei pacienți
temporari pe pământ nume de pui
în meniul unui restaurant de
lux
mă prind de zăbrele ca într-un
dans la bară le verific tăria la
haosul unei fuste – privesc
printre ele sufletul domnului doctor ia
uite ce mare este ce pereți
înalți are și ce acoperiș ce candelabre
orbitoare se bălăngăne prin ochii
lui ficși ce cont gras ce liniște
mirifică adie în sarcofagul de
aur – adun pe buze țipetele iubiților
știuți și neștiuți le îndes în
celula mea nervoasă mă recuperez mă
recuperez doamne oare ai tu habar
îmi plac șirurile de psihiatri
curioși i-aș trage de barbă pe fiecare –
nevinovați tăuni paznici de
prunci nu cumva să mai iasă oameni
din noi suntem deja animale nu e
nevoie decât să fim îngrijiți noi
oricum stăm de vorbă cu dumnezeu
cu taxă inversă – educația
sexuală este singura lecție primită în sala de baie raiul infanților
refuzați la holocaust aici se înalță trandafirii blestemului
îndrăgostiți de trunchiurile copacilor lipsiți de
coroană
prietene cu inima prinsă în sute
de pioneze filmează-mă fă și tu
un documentar pe discovery
asistă-mă când mă sting dă-mi de
veste dacă voi adormi în aceeai
groapă cu fratele meu aș vrea să-i
duc în dar o carte cu ochi și
gură și plâns poate le iese și
preafericiților un bisnis cu știri
transmise din paradis
ia spune cum te cheamă hai jenica
spune lu tanti mmm? pe cine
iubești
tu mai mult și mai mult pe mami sau pe tati mmm? femeia
străină zidește rafinării
neînregistrate la bursa din pieptul meu
încă verde – tanti părinții sunt
pentru mine un plural interzis
fenomen despre care vor citi
strănepoții tăi în statistici
în fața reginei invincibile a
terorii cineva trebuie să-și sădească
întrebarea în nisipul volanelor
ei de flamenco – un vis depărtat în
vârfuri de munți în delte de
dunări pe drumuri de mare călcate
doar de nebuni
nu aveam onoarea de a întâlni
delegația salvatoare de a primi
atingeri în creștet înghițite de
camera foto a globalizării doar my
best friend a fost învățată o
poezie – ai-ai lăv iu ai lă-lăv iu în
cinstea renumelui tău de lady câștigat
lingând mac pe aleile
orfelinatului
dacă vrei îți arăt viza mea de
flotant în iadul copiilor dar mai bine
ia-mă ia-mă cu tine voi fi cea
mai cuminte ce vină port dacă ai mei
m-au adus pe lume strâmb – sper
să nu-ți tremure mâna când mă
izgonești
din natură din cușca unde foarte rar auzi câte un aleluia
chinovar uni
[sau de ce mă iubești]
de ce mă iubești
dacă nu-s îndeajuns de femeie,
dacă nu ridic sprânceana când
trebuie,
gleznele îmi calcă strâmb port
rar brățări
și nici măcar nu știu să zbor?
de ce mă iubești
dacă am mâinile invizibile,
dacă nu-mi despielesc vertebrele
fisurate
și nu cunosc decât sărutul
statuilor,
fugărind înserarea prin parc?
de ce mă iubești
dacă scriu îmbrăcându-te-n
pagini,
costume de mire atârnându-ți șui
pe umeri,
dacă te oglindești în sânii mei
convecși
ca un vânător speriat de vânat?
de ce mă iubești
dacă m-ascund cu groparul în
spatele crucilor,
să-mi cumpăr nume și verbe de mișcare,
dacă un sfert de oră fără
sentimente e de-ajuns
pentru un portofel ticsit cu
verbul a fi?
de ce mă iubești,
dacă sparg ferestrele aruncând cu
paradoxuri,
dacă încui în mine demonii
și-mi alung conștient nenăscuții
în adâncul depărtărilor?
de ce mă iubești
dacă l-am părăsit pe dumnezeu
și-am înghițit memoria inimilor de câine,
cântând la colțul lunii,
purtându-te ca pe-o diademă de gânduri?
Minunat!
RăspundețiȘtergereimi place de Monica Manolachi. Am sa-i caut cartea de versuri!
RăspundețiȘtergereMultumesc de comentariu. Pe Monica, si nu doar pe ea, o poti asculta Duminica viitoare. Pana atunci, ma bucur sa te anunt ca ai fost inscrisa la concurs pentru castigarea unei carti de la editura LITERA.
Ștergeresuperb!!! voi trece, dar putin, pt ca merg la un concer!
Ștergere