Raluca NEAGU

vezi lista completă a invitaților pe blog > aici

Raluca Neagu este din Călărași, are 18 ani și este elevă în clasa a XII - a la Colegiul Național Barbu Știrbei. Printre premiile literare a dorit să enumere: 

mențiune la concursul Anton Holba 

mentiune la "lecții cu Nichita" -traduceri secțiunea limba franceză

premiu special la concursul de proză "Marin Preda"

O cunosc pe Raluca Neagu de ceva vreme și pot spune că poezia ei s-a transformat vizibil, odată cu ea și spiritul critic, fiind un bun comentator în subsolurile poeziilor de pe www.bocancul-literar.ro. Departe de exploziile necontrolate pe care te-ai aștepta să le vezi la un tânăr scriitor, Raluca scrie (cel puțin în prezent) o poezie matură, dând senzația că își calculează fiecare vers, ca pe un joc de șah. PrezIntă lumea din jur, fără definiții goale, evită filosofarea sufocantă și termenii bombastici, abordând o exprimare liberă, nu lipsită de metafore surpinzătoare, uneori ai zice nonșalantă, dar cred că în spate stă o muncă interioară intensă. Eu spun că și-a găsit ''o fereastră prin care să 'privească' dragostea înflorind pe ramuri'', cum spune în minunatul poem care deschide grupajul, aceasta este poezia, și înseamnă mai mult decât niște rânduri puse unele sub altele.

Dacă după ce ați citit acest grupaj doriți să citiți mai mult, intrați pe blogul ei: de pe altă planetă

Dumnezeu întinde degetele spre mine

de la un timp se sapă şanţuri pe fruntea mea

tot încerc să le acopăr

ca o mamă ce şterge lacrimile cu rimel şi rimelul cu lacrimi

oamenii mă împing spre asfalt parcă

sufletul lor s-ar lovi de copacii uitaţi pe margine

le spun prieteni pe care încă nu i-am cunoscut.

Dumnezeu întinde uneori degetele spre mine

dar avioanele de hârtie i le retează

schimb trenuri alerg din fotografie în fotografie

să găsesc un alt oraş

o altă casă în care să nu mă învelească singurătatea

o fereastră prin care să privesc dragostea înflorind pe ramuri

şi mă visez o femeie frumoasă

cu încheieturile libere cu o lume răsturnată în spate

apoi

mă trezesc pe strada copiilor murdari agăţaţi de-un colţ de pâine

ca de-o jucărie nouă

aproape sărutând asfaltul unde maşinile ţipă la oamenii din ele

iau versul acesta şi-l împăturesc

pentru zilele gri care vor veni.

Captiv

ştiu

camera întunecată în care fugi de restul oamenilor

ca un şoarece.

cu inima pe farfurie

disecând-o

elimini dragostea încolţită şi-ţi fabrici o luptă

până în zori

apoi iei metroul spre o altă viaţă

de angajat al rutinei

zâmbeşti frumos unei tipe îi propui să-ţi fie muză

când pleacă paşii ei se scufundă în podea

atunci plouă

cu uşi închise

patul gol te sufocă

ai face cunoştinţă cu o garnitură de tren

care să te ducă spre altă poveste

oamenii ca tine au nevoie de noi decoruri

de noi priviri aruncate peste umăr

bei cafeaua pregătită de singurătatea

care-ţi face curăţenie uneori

şi aştepţi să ieşi din starea asta odată

ce dracului doar n-o să te învârţi mereu pe aceleaşi străzi

să te agăţi de aceiaşi oameni care te evită

deschizi televizorul

intri în el şi deodată

exişti.

În oraşul meu nimeni nu trezea noaptea

am văzut

un infirm cânta la tobe

cu picioarele

bum bum

inima lui ascunsă în degete

alt om îngheţat pe o bancă

lângă câinele lui învelit caraghios cu un cojoc

lacrimile nu pot topi moartea.

o balerină în jurul iubitului

carja ei graţioasă făcea tăcerea spectatorilor

să aplaude

am mai văzut că libertatea se strigă cu sufletul în stradă

şi dreptul la speranţă nu îl poate fura nimeni

de aceea caut frumuseţea asta ciudată

diformă şi respingătoare ca o floare de nufăr

în mijlocul mlaştinii

doar aşa o să mă pot vindeca

de atâta întuneric.

Vrăjitorii ne(r)-ozi

nu avem curaj să strângem adevărul în braţe

să-i spunem: prieten drag, te-am aşteptat

ca pe-o cană cu apă.

hai să ne tragem de şireturi cu noaptea

uite calea spre nicăieri

s-o călcăm ţanţoş doar avem pantofi

de firmă şi minţi de firmă să ne controleze paşii

spre localul plin de suflete

vândute la pahar.

(facem cinste prietenilor

luaţi şi beţi acesta este sângele visului meu)

acasă e târziu şi gol

cineva mută oamenii ca pe-o mobilă

dacă ne concentrăm putem să-l urâm

şi să călcăm mai departe în pantofii noştri

roşii de Dorotheie

către un rai tot mai îndepărtat.