sursa
Ion Caraion s-a nascut la 24 mai 1923, in comuna Rusavat (azi Viperesti), satul Palici, judetul Buzau. Numele sau real este Stelian Diaconescu.
Intre 1935-1942 urmeaza cursurile Liceului "B.P.Hasdeu" din Buzau, unde, din 1941, impreuna cu Al. Lungu, redacteaza revista de poezie "Zarathustra".
Debuteaza, in 1943, cu volumul de versuri "Panopticum" (Editura "Prometreu"); urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie si lucreaza la ziarul "Timpul" .
Din 1945 este secretar general de redactie la revista "Lumea" (director G. Calinescu), iar in 1947 este numit sef de presa la Editura Fundatiilor Regale (directorul editurii: Al. Rosetti).
Editeaza impreuna cu Virgil Ierunca revista de poezie in cinci limbi "Agora", in care publica prestigiosi poeti si eseisti din tara si strainatate (revista a fost interzisa). Publica doua virulente articole: "Criza culturii" si "Criza omului" in ziarul "Jurnalul de dimineata".
Intre 1950 si 1955 face inchisoare, este dus la Canal si in minele de plumb de la Cavnic si Baia Sprie (in urma unei condamnari politice).
Pana in martie 1958 este redactor al publicatiilor "Limba si literatura", apoi este condamnat din nou, pana in 1964.
"Redebuteaza" in 1966 cu volumul de versuri "Eseu".
Scrie si publica intr-un tempo uluitor pentru a "recupera" anii ce i s-au furat de inchisoare. In 1981 familia Caraion primeste azil politic in Elvetia si se stabileste la Lausanne, unde scriitorul editeaza revistele internationale "Don Quijote" si "Correspondence" . Se stinge din viata, la Lausanne, in 21 iulie 1986.
MÂINILE CU FAŢA
ÎN JOS
Ştiu că sunt
ierburi în pietre
Şi cuvinte care
rup ca schijele.
Cum să mă despart
de mine?
Am văzut un om
care nu mai era.
Patru tauri negri
şi câinele pleacă mai departe.
Şi pe lângă nişte
cruci care se bat, trece trenul
Dimineaţa cu picioare
de minge
În sentimentele
ei ca nişte bărci
Se-apropie de
pescari şi-i atinge.
Eu nu mai plec.
Mâinile ţăranului – poeme cu faţa în jos –
Vor aştepta până
la sfârşit soarele cu munţii de os.
NEVINOVĂŢIE
O caisă şi-un
cais
alergau prin
paradis.
Panica
pirmordială
încolţi sub o
petală
tresări sub un
cubelc
‘’ea nu pealcă, eu nu pelc
Nu de flică, da’ ne calcă!
Eu nu pelc, nici ea nu peaclă''
(şi – oamenii dintâi, buimacii,
le-au făcut semne
cu macii)
ALA-BALA
În jurul nostru
ca praful pe-o
oglindă
oamenilor li se
termină glasul.
La vârsta aceea
nu-mi dau seama
cum era el, tata.
Ala-bala dăduse
la o parte
perdeaua
ca să se vadă în
casă.
Ar fi putut să
înceapă ceva,
dar eu am ştiut
că nu.
Noi luam din
puşculiţă încă un glas
luam din
sufragerie o mustrare
din grădină un
căţel
şi ne jucam şi nu
ştiam cine în cine trage cu praştia.
Pe urmă tata şi-a
căutat cumpătul prin curte
şi noi l-am găsit
dar nu i l-am
dat.
Pe urmă liniştea
şi-a cumpărat un şoarece
şi a mâncat din
el
până a orbit.
Pe urmă Ala- Bala
a tras perdeaua la loc.
EU AM VĂZUT
Luasem cu mine un
copac să ne plimbăm
luasem o pasăre
să facă diezi
am văzut de la ce
cai erau potcoavele căzute
am avut o mie de
braţe ca Bariareu
eram Pilat din
Pont şi mă spălam pe toate mâinile
de câteori se
tăcea mai departe
conştiinţa lua
chip de răspântie
erau vite şi
proverbe
eu eram singur
copacul acesta va
tulbura lumea
să ne grăbim să
coborâm sub pământ
viscolea cu
adevăr
eu eram singur
terori extaze
elevaţii
lasă că o să
murim noi lasă că o să înviem noi
un nisip leneş încălzea cântecele
apa se alinta în
boneţelele zeilor
lasă că o să
murim noi
femeile arborii
şi stelele de deasupra creştetelor
au văzut de la ce
cai erau potcoavele căzute
dar
ca şi când nu
m-ar avea
ca şi când n-ar
fi avut paşi
ţineau o dietă a
tăcerii
eu eram singur
şi degeaba mă
spălam pe toate mâinile
că viitorul a
luat forma ruinelor mele.
Eram Pilat din
Pont şi-am avut o mie de braţe.
ÎNDEPĂRTARE
Prim uşa deschisă
– brâu gros de umbră –
plopii izbucneau
către cer.
Şi degetele-i
alergau pe clape,
tremurătoare ca frunza
plopului.
Paşii cuiva s-au
oprit în noapte
Din ochii ei ca
fumul de ţigară
zbură un fluture
timp cu
coviltirul sur.
... şi am iubit-o
pe femeia aceea
Care nu m-a
întrebat nimic niciodată.
SENTIMENT REGĂSIT
Am cunoscut femei
cu semne rămase
dintr-o
dragoste în care pieriseră toate
cuvintele.
Eşti aici, lângă
mine, cum ar fi dintele
nenorocirii
într-un serai de mătase.
Poate că dincolo
de tine e moarte,
Oraş cu toate
străzile triste
Se scutură
frunzele-n vis, de
aseară şi ceasul
ceasul pleacă’-mpleticindu-se-n
ciubotele sparte.
Poros ciubăr de
lapte zvârlit în faţa porţii
Aud cum cresc
vâtuii, seminţele şi piatra
Şi-aşa solzos e
cerul... Acum se scoală-n vatra
de somn a
catastrofei
(discret ca o
lectură) pădurile şi morţii.
Oo
RăspundețiȘtergerecît de nespus mi'ai luminat ziua
mare mulţumesc
si eu multumesc de citire. Ion CARAION a fost un poet deosebit, ma bucur ca rezoneaza inca in oameni. :)
RăspundețiȘtergerePoezia scrisa din adanca durere ... se scalda in lumina Punctului de Sus !
RăspundețiȘtergerePoezia scrisa din adanca durere ... se scalda in lumina Punctului de Sus !
RăspundețiȘtergereCum înțelegeți nevinovăție ?
RăspundețiȘtergereNu raspund la intrebari persoanelor care nu se semneaza.
Ștergere