Interviu cu Gellu Naum - "Cred că poeţii s-au născut pe lume aşa cum specia îşi naşte o a treia mînă"

alți poeți români postați pe acest blog aici

interviu luat de Dora Pavel

Cred, sînt convinsă că fiecare îşi are Gellunaum-ul său. Ani de-a rîndul, eu, pe-al meu, am tot evitat să-l întîlnesc. Mi se părea de-a dreptul frivol să-ţi vezi, în carne şi oase, Modelul. S-a întîmplat totuşi ca, în noiembrie trecut, să-l zăresc la Tîrgul de Carte Gaudeamus. A doua zi, în vizită la soţii Naum, mi s-a pus condiţia să nu deschid reportofonul. Ştiam c-o să-l deschid. Am făcut-o după o jumătate de oră.
"îmi place să vorbesc cu ea!", i-a spus Gellu Naum, pe la mijlocul întrevederii noastre, doamnei sale. Cît despre mine, după mai bine de trei ore, cînd am ieşit în stradă, m-am oprit după cîţiva paşi. Mi-a trecut prin cap să mă întorc, să verific unde fusesem. N-am făcut-o, numai din teamă să nu descopăr că, la acea adresă, nu stă nimeni. (D.P.)


GELLU NAUM: ...Dar iarăşi mă întorc înapoi şi-ţi spun altceva, şi-o să te zăpăcesc...
DORA PAVEL: Nu-i nimic, nu-i nimic!

G.N:Da, dar pentru dumneata o să fie foarte greu.
D.P:Pe mine mă fascinează tocmai fluxul ăsta, al memoriei...

G.N:Dar nu pot altfel, pentru că intru din una în alta, că sînt foarte legate...
D.P:Mie asta îmi place. Aşa e şi în poezia dvs., există un flux absolut imprevizibil...

G.N:Pentru că eu scriu automat şi exerciţiul ăsta depinde de..., e o chestie psihologică, ea ţine de psihologie.
D.P:Nu aveţi nimic din poem dinainte în minte?

G.N:Dar eu nici nu ştiu ce fac...
D.P:începeţi pur şi simplu să scrieţi?

G.N:Încep, şi-odată scriu: "sîngele care ia trenul", cum spuneai dumneata, în poemul dumitale. Care înseamnă altceva. Adică nu: uite, dom'le, mă duceam la gară şi era un tren, luam un bilet şi mă urcam şi călătorea sîngele. Nu se judecă aşa. Există un sînge care însemna ceva, care erai dumneata, şi care urla sau plîngea, sau cînta sau tăcea. Şi mergea cu trenul. Adică e o întreagă chestie. Doamne, Dumnezeule, să nu te-apuci să te estetizezi surrealist!
D.P:Dar este singura poetică în care cred şi care mă satisface. Şi, după acest dicteu automat, reveniţi asupra textului?

G.N:Fireşte. Dar pe nişte lucruri mărunte. şi-atunci sînt foarte atent, ca să stric sau să îmbunătăţesc, dar ceea ce se numeşte estetică, în general, nu mă interesează. Aşa se formează poemul şi ajungi acolo unde vroiai şi...
D.P:Inseraţi în poemele dvs. multe nume proprii, cum sînt studenta Leonie, Laura Wierme, Alexiou sau domnişoara Taup. Au existat cu adevărat aceste personaje sau sînt pure creaţii?

G.N:Sînt nişte fantome, dar care sînt, probabil - probabil, pentru că n-am lucrat cu mintea expres -, făcute pe baza unor nume reale. Se poate întîmpla ca numele Taup, care nici nu ştiu ce înseamnă, să-l fi auzit pe undeva. Am fost în Germania, de pildă, am stat un an, am avut o bursă de la germani. Se recompensau, pentru că, dacă mi-au omorît tatăl, trebuiau să se arate generoşi faţă de fiu, să-i dea cozonac. Amintesc mereu că am fost orfan de război - nu-mi place deloc cînd aud asta, că aduce imediat a milog, a sărăcie, a om care...
D.P:Şi tatăl meu a fost orfan de război. Bunicul a murit pe front cînd tata avea opt ani şi, înainte de a muri, i-a trimis, printr-un coleg, ceasul lui cu lanţ drept amintire. Era tot ce i-a mai rămas tatălui meu de la tatăl lui...
cu tatăl său, Andrei Naum, într-un colaj realizat de Gheorghe Rasovzky (poză preluată din revista Athanor nr.2/2008)

G.N:Eu nu-mi amintesc despre tata decît că a venit odată, într-o vacanţă, cînd eu încă eram ţinut în braţe, m-a luat să mă ridice în sus, aşa cum se face cu copiii, şi eu m-am emoţionat inconştient şi-am făcut pipi în barba lui. Aveam doi ani, cred, înainte de a muri tata. Foarte aproape. M-am speriat, probabil, nici nu ştiam că ăla e tata, de unde să ştiu eu?
D.P:Cum se numea tatăl dvs.?

G.N:Andrei. Andrei Naum. Familia lui venise încoace cu oile, pe jos, demult, pe cînd turcii vroiau să-i omoare în Macedonia. Ei sînt români macedoneni. Armâni, cum zic ei. M-am dus şi eu acolo. Este splendoarea pe lume, dacă te duci unde trebuie. Pentru că e şi-o mizerie de nu te poţi urca în tren, că te dă jos mirosul de oaie.
D.P:Mai vorbiţi-mi, vă rog, despre tatăl dvs.

G.N:Tata era poet. Nu l-am cunoscut, aveam doi ani cînd a murit la Mărăşeşti. Era un poet bun. Era un om de treabă, îşi făcea poezia lui.
D.P:A publicat?

G.N:Nu a publicat, cît era în viaţă, numai în reviste. Dar, după moarte, i s-a publicat o carte de către Casa şcoalelor. Era o poezie cuminte. Cum n-am fost eu.
D.P:Cum aţi fost, de fapt?

G.N:Nu eram cuminte deloc, eram foarte rău. Foarte rău, asta ce însemnează? Că aveam şase fraţi, de fapt, doar un frate aveam, că restul erau fete. Iar eu eram ăl mai mic. Şi îmi plăcea o mîncare, iar alta nu-mi plăcea. Ăsta e un lucru important al copilăriei. Şi, pe la patru ani, stăteam aşa şi mă uitam. Nu-mi plăcea mîncarea. Aşteptam... îmi dădeau spanac. Nu puteam să-l sufăr. Iar mama mai ieşea, nu stătea în bucătărie toată ziua. Şi-atunci, mă repezeam, luam oala şi-o vărsam, nu ţineam seama că trebuie să mănînce ăilalţi. Nu ştiam, nu mă gîndeam la asta. Mă gîndeam că nu e bine, există ceva rău, care mi se dă de mîncare mie şi oamenilor. (Tuşeşte.) Nu mai fumez de 25 de ani. M-am lăsat dintr-o dată, am trecut prin spital, am făcut un infarct.
D.P:În realitate, nu eraţi rău...

G.N:Nu eram rău, dar aveam un fel de opoziţie. Adică aş fi pretins că eu sînt ăl mai mic şi să mă mîngîie şi pe mine. Dar mama nu putea să mă alinte, avînd şase copii... Mîncam şi bătaie din cauza asta.
D.P:Cînd aţi început să compuneţi versuri?

G.N:Compuneam mental, la început. Pe la cinci-şase ani. Iar mama se mîndrea cu mine, de pildă, vara, cînd mergeam cu trenul, he, he, he... Vara ne ducea la Azuga, la o şcoală. Directorul şcolii de-acolo, un om cumsecade, probabil, pentru că noi eram mulţi, îi dădea mamei o clasă, ca s-o folosească în timpul vacanţei noastre. Şi-atunci, noi plecam ca la băi, pentru că e o bună zonă, un aer bun, curat, cum e şi la Cîmpina. Şi ne prindea bine. Ne aşezam cu băncile, ne făcea mama un culcuş acolo şi stăteam toţi. Aveam o cameră cît un castel. Cît un closet. (Rîde.) Şi mergeam cu trenul pînă acolo şi înapoi. Numai că, dacă răscoleşti nişte lucruri, am să ţi le spun, dar dacă le ţii numai pentru dumneata. Dacă ţii doar pentru dumneata ce-ţi spun acum e foarte bine. Pentru poezie e foarte bine. Pentru că tot ce faci spurcă ăilalţi toţi. Deci mama se lăuda cu mine. Dar lăudarea asta nu era bună, că ea trebuia să scape de copii, adică să-i împuţineze într-un fel, ştiindu-i asiguraţi, şi-atunci, fetele, nu toate au terminat liceul. Una a terminat liceul şi s-a făcut imediat funcţionară, ca să ajute cu leafa celorlalţi copii. Alta ar fi vrut să fie balerină, avea talent, dar n-a mers, că erau un fel de pensiuni şi-acolo erau numai fete bogate şi rîdeau de ea că n-avea bani.
D.P:Ştiaţi pe atunci că tatăl dvs. a scris versuri? Puteaţi fi influenţat de asta?

G.N:Nu. Nu ştiam. De fapt, ştiam că face versuri, dar nici nu ştiam ce-i aia. Dar eram oricum influenţat, pentru că există o influenţă a inconştientului, eram fiul lui. Şi el era un om serios, numai că el nu a apucat să scrie, nu s-a repezit să scrie, fiindcă trebuia să muncească, să-şi crească copiii. Scria, dar n-avea timp să se ducă la tipografie. El se ducea la biroul lui ş.a.m.d.
D.P:Ce era tatăl dvs.?

G.N:Poet. Poet şi funcţionar. (Rîde.)
D.P:Şi mama?

G.N:Mama? Gospodină, nimic. A fost o poveste de amor între ei, cu fugit de acasă, cu blestem... şi cu doi tineri care şi-au văzut de treaba lor, în ciuda blestemelor.
D.P:Frumos blestem, dacă, în urma lui, v-aţi născut dvs.!

G.N:Dar eu am fost orfan de război şi mă luptam pentru drepturile mele de orfan de război. Nu mi-a plăcut să fac asta. Eram şcolar, iar cînd am ajuns de vîrsta şcolii, eram primul pe şcoală. Asta e-adevărat!
D.P:Unde?

G.N:Şcoala primară am făcut-o la şcoala Tunari. Şi şcoala ailaltă era la Cantemir-Vodă, din Bucureşti. Era un liceu foarte bun. Era un liceu pentru o familie, familia Brătienilor, iar băieţii erau foarte bine îngrijiţi şi trimişi pe urmă în străinătate, la alte studii. Şi veneau înapoi...
D.P:Familia v-a sprijinit să vă continuaţi studiile?

G.N:Nu. Nimeni. Nici nu s-au uitat la mine.
D.P:Singur aţi decis unde să mergeţi?

G.N:Păi, nu m-am dus nicăieri precis. Eu am hotărît doar că eu ştiu să fac să plouă.
D.P:Splendid.

G.N:Da, dar se-ntîmpla, mă! La patru ani, eu puteam să pornesc şi să opresc ploaia. Nu glumeam. Aveam patru ani şi mă jucam cu copiii. învăţasem un cuvînt: furtuna. Das Gewitter, în nemţeşte. Era în timpul războiului, cînd nemţii ocupaseră Bucureştiul, apoi, şi după ce au trecut, după ce au plecat nemţii, după ce murise şi tata. Eu eram foarte isteţ. Adesea, pe strada mea, care nu era un lung bulevard, dormeam într-un şanţ. Era iarbă pe-atunci în gropile Bucureştiului şi îmi plăcea grozav. Dormeam acolo şi era un cîine bătrîn care făcea ău, hău, ău, şi venea şi se culca la picioarele mele. Stăteam acolo şi ne acoperea iarba.
D.P:Aveţi multe poeme cu iarba care vă acoperă...

G.N:Da, am o obsesie, şi eu am observat, de iarbă şi de vorbit cu pomii.
D.P:Chiar puteaţi opri ploaia? Cum?

G.N:Aşa, ca babele, ca vrăjitoarele, aşa făceam. Eram o babă de patru ani. Noi inventaserăm un joc, Das Gewitter îi ziceam. N-avea voie să intre pe strada noastră un băiat străin. Tot pe strada noastră stătea unul, Manole, care avea un colţ de stradă, era grădinar şi avea un măgar şi pleca cu măgarul dimineaţa să vîndă legumele. Şi atunci rămînea acasă fiică-sa, care era de vîrsta noastră, adică de cinci-şase ani. Rămînea şi nevasta lui Manole, care striga, cînd el pornea: Manoleee, să nu întîrzii prea mult, că te rup în bătaie! şi, cum pleca el, apăream noi. Noi făceam dragoste cu fiica lui prin gard. Şi aruncau oamenii apă pe noi, hi, hi, hi.
D.P:Vă jucaţi...

G.N:Nu ne jucam, făceam dragoste, ziceam noi, şi ne lăsam rînd unul la altul, pentru că... Cum o chema? Cum o chema? Uite, uit toate! Iar eu dădeam drumul la ploaie. Mai văzusem cum se face treaba asta, nu aveam nevoie de mult, ca să dau drumul la ploaie. Şi băieţii ăilalţi începeau să plîngă, că totuşi erau de Bucureşti, eram băieţi de Bucureşti, nu? şi nici eu nu eram de la ţară, dar figura asta îmi plăcea. Vedeam că iese, deşi eram mic de tot, şi atunci le ziceam - că eu eram capul răutăţilor -, le spuneam (asta înainte de şcoală): Mai duceţi-vă, măi, nu mai plîngeţi! (Că, ziceau, îi bate mama.) Nu vă bate, măi, le spuneam, nici nu plouă pînă n-ajungeţi voi acasă. Şi plecau toţi cu încredere în mine, şi eu stăteam acolo, căpitanul Robert de pe Titanic, şi ziceam: De n-ar începe ploaia, de n-ar începe, să nu mă ude, în sfîrşit. Şi, la un moment dat, nu mai era nici un băiat lîngă mine şi mă duceam fuga acasă. Şi, cînd intram pe uşă, începea o ploaie... Şi asta mă strica. îmi arăta că, stai, mă, că tu poţi să faci nişte drăcovenii. Şi de-aici mi-am scris Zenobia. Pe Zenobia ai avut plăcerea s-o cunoşti...
D.P:Cînd aţi fost îndrăgostit prima oară? Vă mai aduceţi aminte?

G.N:La patru ani.
D.P:De fiica lui Manole?

G.N:Nu, nu de fiica lui Manole. Pentru fiica lui Manole ne făceam toţi bani din hîrtie şi ne duceam şi-i duceam. învăţasem toţi lecţia, şi făceam prostituţia prin gard. îi dădeam hîrtia, ea-şi ridica rochiţa şi noi scoteam puţa în partea ailaltă de gard de lemn, dar nici nu ne atingeam, însă plecam foarte satisfăcuţi. Era, poate, legat de sexualitate, de nevoi de sexualitate. Şi nu numai la mine, am observat că toţi aveau această nevoie.
D.P:Şi iubita?

G.N:Am avut mai multe. Cu unele nici n-am vorbit, nici n-au ştiut cum mă cheamă, n-am ştiut cum le cheamă. însă, pe vremea aia, era un domn Tomescu. Domnul Tomescu, fost chelner, avea un cinematograf acum. Erau îmbogăţiţi din ăştia, de război. Era foarte cunoscut în Bucureşti. Ieşise din cîrciumă şi-şi făcuse un fel de citadelă pe strada asta, unde nu pătrundeau copiii din afară, că vroia să-şi crească bine copiii, să nu aibă legături cu cei autohtoni. E-adevărat că erau pe acolo şi ţigani, cu care eu mă jucam foarte bine. Şi-acest Tomescu avea o fiică de vîrsta mea, pe care o chema Anişoara. Eu aveam vreo şase ani, ea era tot puştancă. Avea mai mulţi fraţi, iar unul era de vîrsta noastră. Restul erau mai mari. Cercetaşi. Erau nişte organizaţii din astea.
D.P:Eraţi prieten cu fraţii ei?

G.N:Nu. Doar cu fratele ăsta mai mic. Ta-su nu dădea voie să intre nimeni în citadela aia, în afara băieţilor de familie bună.
D.P:Dvs. eraţi admis între ei?

G.N:Eram singurul de care se bucura să-i intru în curte. Zicea că-i educ copiii sau că îi alint, ca tata. Şi mai era un avocat, Elefterescu, care avea doi copii de vîrsta mea. Una nu era de vîrsta mea, mi se pare că era studentă. Acum eram mai mare, aveam vreo şapte ani. Şi domnişoara asta, Elefterescu, avea încredere în mine că n-o să spun nimănui şi mă trimitea la un grec, dl Aristide, care era foarte drăguţ, un tînăr student, şi care nu mai ştia cum să-mi mulţumească pentru că-i aduceam mesajele de la Miţi. Odată îi prinseseră părinţii şi-i separaseră şi trebuia să-i ajute cineva.
D.P:Cei din familia Elefterescu erau, şi ei, cunoştinţe de-ale familiei Tomescu?

G.N:Da, familia Elefterescu era o familie de deputaţi, Tomescu era negustor. De ambele eram legat pentru probleme de sexualitate. Dumneata îi spui dragoste. Dar să vezi în ce s-a transformat dragostea mea pentru Anişoara. La început, n-aveam nici o legătură cu ea, dar mie mi se permitea să intru în curte şi să mă joc cu ăia micii. Şi, într-o bună zi, parcă s-au topit toţi. Ultimul care a rămas cu noi, cel de vîrsta mea, Mircea, fratele Anişoarei, a dispărut şi el. S-a topit. Am rămas doar cu Anişoara. Eu nu vorbisem cu ea niciodată şi nici nu aveam vreun sentiment pentru ea. Şi nici ea nu vorbea cu vreun băiat. Şi atunci, Anişoara mi-a spus deodată: Vrei să ne jucăm de-a hotelul? Şi eu am spus: Da. Cum? Iar ea şi-a ridicat rochiţa, eu m-am descheiat la pantaloni şi ne-am atins nişte părţi din noi. Foarte puţin şi fără nici un efect. După care eu am luat-o la fugă, iar ea a luat-o la fugă. Şi nu ne mai vedeam. Cînd se întîmpla să ne vedem, întorceam capul şi mie îmi era o ruşine teribilă pe stradă. îmi spuneam: Eşti un ticălos!
D.P:Dar aţi fost provocat!

G.N:Da, mă simţeam nevinovat. N-am iu-bit-o. Totuşi, m-am gîndit: nu-i nimica, am să mă căsătoresc cu ea, mă fac ministru de Externe. Şi n-am mai ieşit cîteva zile pe stradă de ruşine, crezînd că toată lumea ştia ce făcusem. Ulterior, n-am mai vorbit. Cred că şi ea roşea de fiecare dată, cînd ne vedeam, pentru că a devenit o doamnă foarte cuminte şi cumsecade.
D.P:Şi-apoi, o altă iubire, adolescentină?

G.N:Am văzut odată o fată, la un etaj, pe Strada Viitorului, colţ cu..., nu ştiu cum se cheamă strada aceea.
D.P:Pe la ce vîrstă?

G.N:Zece, unsprezece ani, poate. Nu i-am spus niciodată nimic, aflasem cum o cheamă, n-am vorbit niciodată cu ea, dar stăteam ore întregi acolo. Mi-a intrat în cap că ea este iubita mea. Ea e iubita mea, Doamne, cum o chema? Şi stăteam peste drum, sub geam. Şi-i apărea umbra sau apărea ea la geam, dar ea nici nu mă vedea. Eu eram pe stradă, puteam să fiu oricine.
D.P:Cît a durat această adoraţie din umbră?

G.N:Ei, a durat felul ăsta al meu de a iubi... Era mai curat şi mai frumos şi mai..., poate mai frumos era ăla cu Anişoara, că era mai sălbatic şi cu o senzaţie de ruşine mai accentuată. (Intră doamna Naum.) Mă, iubito, eu îi povestesc intimităţi şi nu vreau să le auzi..., că pe urmă îmi tragi o mamă de bătaie...
D.P:Ei, nu, pentru că marea dvs. iubire o cunoaşte toată lumea.

G.N:Ea a venit tîrziu. Tîrziu a venit. Am şi scris-o.
D.P:Dar în anii de liceu? Cum a evoluat această nevoie de sexualitate?
1946 (poză preluată din revista Athanor nr.2/2008)
G.N:Cînd m-am făcut mare, eram cuminte. şi, bineînţeles, nu mă uitam la fete. Erau nişte proaste, ziceam. Dar nu mă interesau. Nici nu le uram, nici nu...
D.P:Eraţi studios? Arboraţi, pe atunci, un aer superior?

G.N:Nu, mă preocupau nebuniile. Mă preocupa poezia. Stăteam şi eram fericit că mă simţeam bine cînd făceam o poezie. Care chiar era tîmpită, şi eram de acord. Găsisem ce-mi trebuia, chiar dacă nu întinsesem bine de coarda aia. Şi, fireşte, adolescenţă, fireşte, sport, şi cel mai aspru sport este rugby-ul...
D.P:Dur, foarte dur. în copilărie sau în tinereţe aţi avut angoase, spaime?

G.N:Cînd m-a dus mama la şcoala primară, mie îmi era frică de tata. Atît. Tata, despre care ştiam că a murit.
D.P:De ce credeţi că vă era frică de el? în ce fel se manifesta frica?

G.N:Nu ştiu de ce. îmi era pur şi simplu frică de el. Se întîmpla să nu mai avem pîine seara, pe înserate. Şi mama mă trimitea după pîine, îmi dădea un leu sau cît costa şi-mi zicea: Du-te şi ia o pîine, ca să vă dau să mîncaţi. Brutăria era în colţ. Şi eu nu vroiam. Nu mă duc, ziceam. Iar ea: Du-te şi ia o pîine. Era foarte necăjită cu atîţia copii, şi eu eram ăl mai afurisit. Adică nu făceam ce mă ruga, dacă nu vroiam eu. Şi ei nu înţelegeau de ce nu vroiam. Dar eu, dacă ieşeam pe stradă, totdeauna era o umbră mare în urma mea, cu aripi, care mergea după mine. Nu-mi făcea nici un rău, nu-mi făcea nimica. Şi eu ştiam că era tata, care era mort. Şi-atunci, cum se însera, îmi era frică de tata. Nu ştiu de ce, că n-a stat cu mine deloc. A stat tot timpul pe front, cît am vieţuit eu. Şi aveam o frică enormă, dar nu puteam să spun: Mi-e frică să nu vină tata, de-aia nu mă duc. Era umbra aia care mă speria...
D.P:Moartea, de fapt.

G.N:Moartea mă speria, sigur. Şi refuzam.
D.P:Iar în adolescenţă, cu adevărat, cînd aţi început să scrieţi?

G.N:Eram la liceu şi am făcut pariu cu băieţii de clasă că eu sînt poet, că scriu foarte frumoase poezii. Nu credea nici unul. Ziceau: Ce crezi, nu te publică nimeni. Glume din astea, şi nu numai glume. Şi-atunci, eu m-am ambiţionat să scriu. Şi scriam. Mai era unul cu veleităţi de poet, săracul, a murit, Iacobescu îl chema. Era de la ţară, băiat de popă. Şi îl ţin minte din cauza comicăriei, îl ţin minte cum, cu multă seriozitate, cînta cîntecul ăsta: (Cîntă.) "Frumoasa mea..." Uite, rîde de mine! (A intrat Lygia Naum.) Nu mai rîde de mine, mă, iubito!
D.P:Aşadar, a început ca un joc, pentru a le demonstra lor...

G.N:Da, pe urmă au început să mă respecte, trimiteam la o revistă numai ca să le arăt lor. Şi-am confirmat. Şi-asta era tot ce făceam, pînă nu mi-a ieşit Victor în cale.
D.P:Ce fel de poezie agreaţi pe atunci?

G.N:Poezia străină începuse să-mi placă tare de tot, pentru că nu înţelegeam, nu, puteam să îmi închipui orice, pe cînd, în asta românească, înţelegeam tot. Şi înţelegeam că-i un prost ăla care a scris-o, că nu ştie pe unde e, că e de o banalitate nemaipomenită, care nu te cutremură, pe care n-o transmiţi nimănui, şi degeaba o faci, că nu de-aia te-ai născut pe lume, şi că noi, poeţii, ne-am născut să suferim, unul suferind ca Eminescu şi altul ca Bacovia. Ei aşa făceau poezia. Eu nu ştiu dacă am reuşit vreodată. Aşa că despre ei vorbesc. Ei atinseseră punctul lor maxim şi rostul lor pe pămînt. Era ca şi cum ar fi un Dumnezeu şi ar spune: Mihai, tu te duci acolo şi faci poezie şi, pe urmă, gata cu tine, şi te întorci înapoi. Dar ăia de la unu nu mă interesau.
D.P:Nu v-aţi apropiat de revistele avangardiste...

(poză preluată din revista Athanor nr.2/2008)

G.N:Deloc, deloc. Şi trecea Saşa Pană pe lîngă mine şi strigam: Să nu-mi spui că te cheamă Saşa Pană! Şi era un caraghios, săracul, Dumnezeu să-l ierte!
D.P:Şi totuşi eraţi inclus în mişcarea de avangardă.

G.N:Eu nu cunoşteam mişcarea asta şi mişcarea era foarte pretenţioasă. Adică acolo se găsea punctul la care ajunsese poezia. Poezia cuprinzînd şi proza, şi toate legate. Şi erau mulţi. Făceau parte din nişte culturi apropiate de cultura franceză, mai puţin de cultura germană. Şi se îngrămădeau toţi la Paris atunci, că era şi frumos şi bine, dar avangardă se făcea peste tot. Uite, îmi scriu nişte prieteni, de la Chicago. Şi eu nu le-am răspuns de nu ţin minte cînd, de vreun an. Ăştia mă respectă foarte tare. între timp, Franklin Rosemont mi-a mai scris încă vreo zece scrisori. Gruparea asta de la Chicago e foarte tare şi are o revistă extraordinară.
D.P:L-aţi cunoscut pe acest american, care vă trimite complimente surrealiste, cum face aici, în ilustrată, unde cuvintele sînt grafiate multicolor?

G.N:S-ar zice că-l cunosc foarte bine, pentru că mi-a scris vreo sută de scrisori. Dar nu ne-am văzut. Şi soţia lui, Penelope Rosemont, e o pictoriţă foarte bună. Şi Franklin este poet şi prozator, mai ales.
D.P:Cartea lor este dedicată Lygiei şi lui Gellu Naum, cu o dedicaţie tipărită. Cum vă simţiţi astfel apreciat de străini? Chiar şi la noi, acum, sînteţi în mare vogă. Cum vă suportaţi gloria? Vă deranjează, vă încîntă?
G.N:Da, mă deranjează, n-am nimic a face cu ăia care zic că eu sînt sau nu sînt. Am auzit cîntece din astea ani de zile, pînă la înjurătură şi pînă la... Doar aprecierea străinilor m-a sprijinit întotdeauna. Acuma, şi la noi, nu ştiu ce s-a întîmplat de vreo cîţiva ani, poate generaţia voastră...
D.P:Să revenim la întîlnirea cu Victor Brauner. Spuneaţi că ea a fost decisivă pentru poezia dvs....

G.N:Dar să vezi cum mi-a ieşit Victor în cale. Intrasem pe strada aia, unde era ziarul "Universul", şi era un afiş afară. Expusese Victor Brauner pictură. Nu ştiam ce este şi am zis: Hai, să văd şi eu. De obicei, nu intram, nu puteam să sufăr pictura românească deloc, şi nici cea din multe alte ţări, nu numai de-aici. îmi plăcea modernismul, atîta cît puteam să-l cunosc dintr-o revistă, dintr-un ziar, în orice caz, de-aici, ce-a fost avangardă nu mi-a plăcut niciodată. Şi atunci, acolo, am intrat şi nu era nimeni. Era pustiu. Un singur om, într-un colţ. Ca un suedez, aşa, blond, foarte drăguţ băiat. Nu-l cunoşteam. Şi a venit tînărul ăsta la mine, era cu opt ani mai mare, şi m-a întrebat: îţi place? Extraordinar, am spus eu. Aveam 18 ani.
D.P:Vă plăcea cu adevărat?

G.N:Eu am rămas trăznit cînd am văzut-o, mai văzusem eu Picasso, nu ştiu ce, dar nu poţi să-ţi dai seama, cînd le vezi aşa, făcute, şi puse acolo. Şi m-a zăpăcit complet. Mă uitam aşa, şi el m-a întrebat: Cum e, îţi place? Şi eu i-am spus: Asta scriu eu. Asta vreau să scriu eu. A, scrii, a spus el. Da, scriu. Păi, ce scrii? Ei, scriu şi eu prostii, i-am spus. Ce prostii? Să vii la mine, zice. Vrei să vii la mine? Maruţa ne aşteaptă. O să fie fericită. Maruţa însă s-a speriat... De atunci, nu m-am mai despărţit de el şi el nu s-a mai despărţit de mine. El a acceptat să publice într-o revistă de la Craiova, de nu ştiu unde, doar cu condiţia să pună o pagină Gellu, o pagină el. Aşa făcea. Şi n-am mai scăpat, în fiecare seară eram la el. Aşa am rămas, de la expoziţia aia.
D.P:Ce vă plăcea? Ce v-a bulversat? Ce-aţi simţit diferit în pictura lui?

G.N:I-am simţit nenorocirea. Dar nenorocirea cum trebuie, şi o tărie de oţel în nenorocirea aia. Pentru că el avea o obsesie, la un moment dat, că are să-şi piardă ochiul. Şi ştii pentru un pictor ce însemnează ochiul. Iar eu închipuie-ţi că am intrat în gruparea asta prin Victor, deci pot să spun că am înţeles ceva din tot ce era. D.P:Unde vă place să scrieţi? La Comana?
G.N:Ei, acolo, la ţară, mi-a prins foarte bine şi-mi prinde foarte bine. Ai să vezi cum e, cînd ai să vii, că ai să vii o dată, sau de mai multe ori, vara, primăvara... Dar mie mi-a plăcut să scriu oriunde. Eu cred în inspiraţie şi eu cred că poeţii s-au născut pe lume aşa cum specia îşi naşte o a treia mînă sau gheare, sau nu gheare, nişte lucruri pozitive, poftim, aşa se nasc bieţii poeţi care, într-un fel, nu e obligatoriu să sufere, dar cărora li se produc şi mari necazuri, pentru că încearcă să ducă mai departe puţin... Eu vorbesc despre poeţi, totdeauna, să ştii, nu vorbesc despre scriitori. D.P:Ştiu că nu faceţi distincţia între poeţi şi scriitori.
G.N:Nu există. Şi nici între proză şi poezie. Astea nu există. Eu socotesc, şi nu numai eu, probabil o mare parte din lumea poeţilor, că poezia şi proza sînt la fel, sînt acelaşi lucru.
D.P:De ce aţi ales să scrieţi şi proză?
G.N:Pentru că aveam nevoie să le spun oamenilor cum am făcut poezie. Ce poezie? Poezia e acelaşi lucru. Nu e totul poezie, din păcate. E antipoezie, cu tendinţe de... Totul se bazează pe dualitatea asta, bine şi rău, nu, e complicat de tot...

text preluat din România literară nr. 31/2001